Opinia publică și administrația locală în proiectele edilitare

Opinia publică și administrația locală
în proiectele edilitare ale Romanului interbelic

autor: muzeograf Iulia Butnariu, comunicare din cadrul lucrărilor Conferintei Naţionale de Antropologie Urbană, editia a II-a, Roman, 8 – 9 octombrie 2010

 

În secolele XIX – XX, oraşul parcurge modificări semnificative, calitative şi cantitative, specifice modernităţii. În stabilirea caracteristicilor oraşului se poate apela atât la realizările materiale (edificii laice şi de cult, utilităţi ş.a.), dar şi la modalităţile de îmbinare a acestora, drept reflectare a mentalităţii din epocă. Tendinţa spre progres, spre civilizaţie a determinat o altă abordare în ceea ce priveşte spaţiul public, în general, mergând în pas cu vremurile, spre o viziune coerentă asupra administrării acestuia.
Oraşul Roman, ca vechi centru medieval, cu tradiţie în domeniul comercial şi meşteşugăresc, a cunoscut de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în special în prima jumătate a sec. XX o evoluţie deosebită, în privinţa structurii sale şi a ritmului accelerat de dezvoltare.
Dintre aspectele edilitare[1] ale Romanului ne-am oprit, în acest studiu, cu precădere asupra acelora care au avut o incidenţă sporită în creşterea gradului de confort a populaţiei, care permit observarea modului de funcționare a binomului opinie publică – administrație locală.
Schimbările petrecute în structura oraşului (extinderea spaţiilor cu locuinţe, modificări ale traseului străzilor ş.a.), care au putut fi reconstituite după sursele cartografice ale perioadei, au fost consecinţa creşterii numerice a populaţiei, prin spor natural, dar şi prin fluxul demografic dinspre sat spre oraş. Acestea se încadrează în mersul firesc al dezvoltării urbane, iar pentru ele au fost găsite soluţii de adaptare la forma anterioară a oraşului, la specificul amplasării geografice, dar şi la specificul ocupaţional al populaţiei. Extinderea teritorială era limitată, dată fiind amplasarea orașului între râul Moldova la sud – vest și râul Siret la est. Aceste zone mărginașe, ușor inundabile erau improprii locuirii permanente. Noile construcții s-au ridicat cu precădere înspre nord și nord estul orașului[2].
Diferenţierile între centrul oraşului şi periferie s-au accentuat, privind repartiţia caselor, tipurile de construcţii, reţeaua stradală, ş.a. subliniind chiar statutul social al locuitorilor acestor zone. Centrul cumula edificiile administrative, clădirile de locuit ale elitei, spaţiile comerciale, etc, în timp ce în cartierele periferice, alături de locuinţele ridicate adeseori haotic, viaţa se concentra în jurul bisericii şi a cârciumei, cele două componente indispensabile socializării.
Categoriile de populație care dispuneau de un potențial economico – financiar consistent se mențin în zona centrală a orașului. Statutul social și imperativele afacerilor îi țineau aproape de primărie, tribunal, spațiile cu destinații comerciale ș.a. Zona centrală era căutată și de aceea predispusă la speculații imobiliare. Clădirile aflate în această zonă reprezentau o atracție, o sursă sigură de profit, astfel încât nu sunt puține cazurile în care erau cumpărate și apoi revândute la scurt timp.[3] Construcțiile noi în această zonă erau destul de rare, spațiile fiind deja repartizate, păstrându-și aspectul elegant și grădinile cu întindere considerabilă. La periferie se instalau noii veniți, cei din spațiul rural ori din alte centre urbane. Centrul a beneficiat, cu prioritate, de atenţia autorităţilor locale, în timp ce periferia a primit mult mai greu beneficiile modernităţii.
Între preocupările administraţiei oraşului din prima jumătate a secolului XX sunt cele permanente (amenajarea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă, iluminatul public, etc) şi altele temporare (ex. construirea unor sedii de instituţii, lucrări de îndiguire pe malul râului Moldova).
Lucrările cu caracter edilitar din Roman au cunoscut, în toată perioada la care ne raportăm, o creştere proporţională cu cerinţele vieţii urbane moderne, fluctuând însă funcţie de evenimentele politice şi economice (pe timp de război sau de criză economică) şi de capacitatea organizatorică a personalului administrativ aflat în funcţie.
Încă de la începutul secolului XX, presa romaşcană a avut un rol important în informarea opiniei publice asupra activităţii administraţiei locale. Atenţia acordată cheltuirii bugetului local, lucrărilor prioritare din oraş au servit nu doar locuitorilor ca simplă aducere în atenţie a chestiunilor obşteşti, ci a fost un mijloc de reglare între cetăţean şi administraţie. Desigur, au existat şi excepţii, atunci când, din considerente politice ori simpatii/antipatii personale, lucrările edilitare au fost supralicitate ori criticate cu vehemenţă.[4] Semnificativ rămâne rolul presei în exprimarea unor curente de opinie şi promovarea unor proiecte de utilitate publică.
Dintre problemele de interes general ale urbei – salubritatea şi întreţinerea străzilor, alimentarea cu apă sau iluminatul public – o parte şi-au găsit rezolvarea în timp, prin intervenţii succesive, necesitând atenţia permanentă a autorităţilor.
Rezervorul de Apă, amplasat in strada Stefan cel Mare, nr. 260 a fost construit în anul 1912, cu 3 etaje, având un diametru de 13,10 m şi o capacitate de 800 m3. Conducta de apă care aproviziona oraşul, din fier și fontă, de diferite diametre, ajunsese, în urma creșterii progresive, la sfârșitul deceniului 4 al secolului trecut, la o lungime totală de 41.928 m.
Alături de aprovizionarea cu apă, instalaţia de canalizare a cerut permanentă atenţie, datorită intervenţiilor periodice de întreţinere. Lucrările erau date în antrepriză, prin licitaţie publică.[5] Centrul oraşului a beneficiat cu precădere de astfel de intervenţii[6], dar le regăsim, chiar dacă nu in aceleași proporții şi în zone mai depărtate.[7]
În 1926 erau semnalate în presă problemele cu care se confruntă locuitorii din cartierele periferice ale oraşului şi dintre acestea se insista asupra instalaţiei de alimentare cu apă şi de canalizare, la fel se cerea şi introducerea „luminei electrice în cartierele noi, completarea instalaţiei în cartierele vechi, cu grija deosebită pentru cartierele mărginaşe”.[8]
Interesul pentru igiena şi siguranţa romaşcanilor este subliniat şi prin cerinţele de reorganizare a serviciului de pompieri şi înfiinţarea unui serviciu de pază, supraveghere şi control.[9] Incendiile unor magazii sau locuinţe, chiar dacă mai puţin frecvente decât în secolul XIX, datorită folosirii în construcţii a materialelor mai rezistente, necesitau o bună organizare a serviciului de pompieri, pentru eficienţă şi crearea unui climat de siguranţă publică.[10]
În cadrul lucrărilor de interes general, problema alimentării cu energie electrică a fost rezolvată prin construirea Uzinei Electrice, in 1907, [11] cu dotări şi îmbunătăţiri realizate, treptat, în timp.[12]
O problemă recurentă în oraş era aceea a amenajării şi reparaţiilor străzilor şi trotuarelor.[13] Locuitorii Romanului reclamau frecvent starea jalnică a străzilor, chiar și a celor din centrul orașului, care greva asupra bunei circulații a oamenilor, a mijloacelor de transport, dar și asupra stării de salubritate. Executarea lucrărilor de acest gen nu era întotdeauna de calitate, intervenind interese obscure, aşa cum a fost cazul acoperirii strâzii Sucedava cu piatră cubică, în 1925, lucrare încredinţată unui inginer străin şi realizată fără măsurători, în 2 luni, cu câţiva muncitori, astfel încât recepţia a stârnit nemulţumirea romaşcanilor şi a fost condamnată in presă ca afacere necurată a autorităţilor comunale.[14] Problema reapare chiar asupra străzilor din centrul orașului (Sucedava si Miron Costin), intens circulate și care, in fiecare primavară și toamnă, ridicau serioase probleme circulației.[15] Fiecare nou Consiliu Comunal își propunea intervenții majore în acest domeniu și solicita înțelegere din partea populației, justificând noi taxe și împrumuturi.
Necesitatea unei lucrări trainice, care să reziste și intemperiilor și uzajului, mai ales pentru câteva străzi cu mare trafic, atrăgea după sine și costuri mari, pentru care autoritățile locale au căutat soluții. Între aceste soluții menționăm solicitarea împrumuturilor bancare, chiar și unele contribuții ale firmelor și ale particularilor.[16] Spre exemplu, bugetul Romanului pentru anul 1928, în total de 22 milioane aloca 2,5 milioane pentru pavaj, intenționându-se refacerea străzilor care comunicau cu Strada Mare, 600.000 lei pentru lucrări de apă și canal, 500.000 lei pentru construcția a două diguri (la Abator și în dreptul străzii Jora), 500.000 pentru diferite construcții și reparații, dar și 800.000 lei pentru cumpărarea unei stropitoare mecanice și a unui camion ”automat” pentru gunoi. Pentru terminarea halei și abatorului era necesară completarea fondurilor comunale printr-un împrumut de 2 milioane lei. Primarul Romanului, Gh. Laur, în februarie 1928, oferea romașcanilor detalii și justificări asupra cheltuielilor din bugetul public, în ceea ce presa numea o nouă concepție în administrația locală.[17] Tot presa era aceea care deplângea adeseori lipsa de interes din partea populației în problemele obștești, îngroșând trăsăturile negative.[18] Opinia publică era la începuturile existenței sale, iar manifestările acesteia erau vizibile cu precădere în preajma alegerilor. Pe de altă parte, venea din partea administrației locale inițiativa comunicării directe cu populația, oferind, în septembrie 1927, un registru la dispoziția cetățenilor, pentru solicitări și reclamații privitoare la măsurile de gospodărire edilitară.[19]
Alte lucrări sau edificii de interes obştesc care au fost în atenţia administraţiei în această perioadă au fost reparaţiile la clădirea Primăriei, apoi construirea noului sediu – Palatul Administrativ, hala, abatorul comunal, grajdurile şi antrepozitele comunale, dar şi cele ce ţin de salubritatea oraşului (curăţenia străzilor, amenajarea vespasienelor (în dosul Halei, în str. Petru Rareş şi în Piaţa Unirii). Se pare că problemele de igienă publică suscitau cel mai mult interesul romașcanilor, căci presa consemna, în aprilie 1931: ”Suntem zilnic asaltați de numeroase plângeri ale cetățenilor cari ne arată halul grețos al străzilor nu numai periferice, ci și principale, cu mormane de gunoaie și intrate în putrefacție”[20] În legătură cu starea sanitară a străzilor din Roman era și problema câinilor fără stăpân, pe care serviciul de ecarisaj încerca să o rezolve prin otrăvirea acestora.[21]
Nu în ultimul rând se afla preocuparea pentru amenajarea locurilor publice de recreere – Grădina Mare (parcul lua ființă la 1867, avea o suprafaţă de peste 17 h) şi Grădina Centrală (între străzile Ştefan cel Mare şi Elena Doamna, ocupa 4800 mp)[22], spaţii de recreere amplasate pe principala arteră a oraşului, vis-a-vis de gară, respectiv de clădirea Tribunalului. Acestea au fost spaţiile urbane tot mai căutate de către romaşcani, pentru care ritmul vieţii cotidiene creşte, solicitând compensaţii de natură recreativă.
Acestea sunt doar câteva aspecte ale problemelor de natură edilitară ale Romanului, din prima jumătate a secolului XX. La ele se pot adăuga modificările legate de trecerea în administraţia oraşului sau înstrăinarea unor clădiri, primirea unor donaţii (vezi cazul moştenirii Cantacuzino – Paşcanu)[23], preocupările legate de îngrijirea oborului comunal, a moşiei comunei, a imaşului ş.a.
Modelarea spaţiului în acest oraş de provincie, în primele decenii ale sec. XX, s-a realizat în funcţie de necesităţile şi ritmul vieţii moderne, cu soluţii de adaptare la teren, dar și la moştenirea trecutului, la specificul ocupaţional al populaţiei, sub incidenţa factorului politico–administrativ. Proiectele puse în practică se încadrează în specificul vremii şi tind să recupereze decalajul dintre centru şi provincie, în privinţa comodităţilor urbane, după cum încep să țină cont de cerințele populației, existând o relație de reciprocitate între opinia publică și administrația locală.

________________________________________
[1] DEX, 1998, cf. definiţiei edilitar-ă, edilitari, -e, adj. privitor la administraţia sau la lucrările de folos public ale unui oras.
[2] Gazeta Romanului din decembrie 1923, p 2, art. ”Împroprietarirea demobilizatilor”: “Comisiunea interimară a admis 421 de cereri de ale demobilizaților, care pretindeau teren pentru construire de locuinte. Se va acorda fiecarui demobilizat câte 500 m.p. …”
[3] menționăm aici cazul unei case din str. Callimachi, care a schimbat șapte proprietari în jumătate de veac, din care un grec, Mardiros Grigoriu și un armean, Cristea Iacob baron Kapri erau speculanți imobiliari, cumpărând și revânzând în profit imobilul, fiecare, după doar un an de la achiziționare
[4] Cuvântul Romanului, nr. 36 din 21 decembrie 1926, articolul „Să se vândă automobilul”: „(…)Acesta trebuie să fie strigătul unanim al celor ce plătesc dări către Comună. Al celor ce au nevoie de străzi curate, de lumină electrică, apă, canal, abator, hală şi baie comunală. Să se vândă automobilul cu care se plimbă arivismul şi nepriceperea actualilor edili. Să se vândă automobilul, care consumă benzina plătită din banii contribuabililor, la vânători şi plimbări de agrement. Să se vândă automobilul şi cu banii ce vor rezulta să se facă faţă nevoilor de care Comuna are absolută nevoie. (…) Dacă actualii pretinşi gospodari nu înţeleg că au comis unul din cele mai grave abuzuri prin întrebuinţarea banului public satisfăcându-şi gusturi stupide, opinia publică trebuie să intervină cu severitate(…)”
[5] Îndreptarea, nr. 10 din 1 iulie 1918, p. 3, Primăria anunţa licitaţia publică cu oferte închise, pentru darea în antrepriză a lucrării de completare a reţelei de canal din strada Vasile Lupu spre str. Bogdan Dragoş.
[6] Ecoul, nr. 40 din 27 mai 1937, lucrări pe str. Elena Doamna, între străzile Lascăr Catargi și Bogdan Dragoș, evaluate după deviz la suma de 9800 lei.
[7] ibidem, se arată necesitatea asigurării mai multor guri de canal
[8] Cuvântul Romanului, nr. 19 din 14 februarie 1926, p. 2
[9] ibidem
[10] Cuvântul Romanului, nr. 11 din 26 septembrie 1925, p. 2, art. „Incendiul din strada Tudor Vladimirescu”
[11] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 12
[12] Cuvântul Romanului, nr. 13 din 10 decembrie 1925, p. 1 „Lucrările de instalare a noului motor adus de uzina electrică fiind aproape terminate, peste câteva zile se va pune în funcţiune. Punându-se în funcţiune noul motor, se va da curent electric atât pentru uzul iluminatului, cât şi pentru industrii, pe timpul zilei şi al nopţii. Motoarele vechi se vor pune în reparaţie, care va dura 2 – 3 luni, iar după aceea vor fi puse şi ele în funcţiune, fiind destinate să alterneze producerea curentului cu noul motor”
[13] Curentul Romanului, nr. 26 din 31 august 1930, p. 2 despre licitaţia pentru darea în antrepriză a lucrărilor de asfaltare şi executare de borduri pe mai multe străzi din oraş
[14] Cuvântul Romanului, nr. 14 din 15 decembrie 1925, p. 1 art. „Obiceiuri vechi” „Priviţi strada mare. Face impresia unui suman trenţăros al unui cerşetor… Peste tot lucru făcut prost şi gras plătit din punga conribuabilului…”
[15] Gazeta Romanului, din septembrie 1927, p. 1, art. “Gospodărirea comunală”
[16] Gazeta Romanului, din septembrie 1927 p. 1, art. Pavajul si contributia particulara:”O propunere venită din partea mai multor locuitori a sugerat un apel la contribuția particulară. Un grup de negustori din strada Sucedava s-au oferit să contribue pentru pavarea cartierului lor. Gestul merită, desigur, o încurajatoare laudă. Ne gândim însă că sunt instituțiuni bogate, care au datoria să-și deschidă larg casele de fier, pentru o asemenea operă de necesitate publică. În primul loc industriile. Și cea dintâi fabrica de zahăr. Este lucru știut că dacă str. Sucedava e atât de greu de întreținut, aceasta se datorește în bună parte miilor de căruțe de sfeclă, care parcurg toată toamna, fără încetare, întreaga întindere a străzii. Fabrica datorește primăriei o reparațiune pentru aceste permanente stricăciuni. Fabrica care realizează în această regiune sume fantastice, nu excelează în generozitate pentru operile publice. De astă dată are prilejul să contribue (și suma trebue să fie la înălțimea insituției) pentru o lucrare edilitară, de care ea cea dintâiu se folosește.Opinia publică va avea să judece gestul conducătorilor marii industrii, iar noi să tragem cuvenitele concluzii.”
[17] Gazeta Romanului din februarie 1928, p. 2, cu o comparație a bugetelor locale de după primul război mondial
[18] Gazeta Romanului din noiembrie 1923, art. ”Un oraș mort”: ”Însăși viața târgului se tărâie, monotonă, lichnită, fără vitalitate, fără perspective. Examinați mișcarea lui, fie politică, fie economică, fie culturală, convingeți-vă de lipsa de interes a massei pentru cei care îi conduc destinele, în genere, pentru orice îndeletnicire de interes general. Gândiți-vă la conducătorii noștri administrativi, care pot să ne pregătească orice surprize, să tolereze orice ilegalitate, să ia orice inițiativă ori hotărâre în legătură cu interesele generale, fără ca un romașcan să iasă din acea indiferență caracteristică”
[19] Gazeta Romanului din septembrie 1927, p. 3 anunț din partea Primăriei Romanului
[20] Curentul Romanului, nr. 59 din 12 aprilie 1931, p. 1, art. ”Salubritatea și ecarisajul”
[21] Ibidem: ”serviciul de ecarisaj împotriva celui mai elementar simț de civilizație procedează la otrăvirea pur și simplă a tuturor câinilor vagabonzi. Spectacolul e trist și barbar. Coresponenții noștri ne comunică că victimele acestei primitive suprimări, departe de a sucomba imediat, schelălăie și se svârcolesc într-o agonie nebună o jumătate de oră și mai bine până își dau sufletul. Se poate lesne imagina impresia pe care o lasă o asemenea priveliște în sufletele cetățenilor, cu atât mai mult cu cât cadavrele nefiind ridicate rămân ca o amenințare de infestare a aerului. Făcându-se ecoul dreptelor cereri ale cititorilor noștri rugăm serviciul sanitar și în special pe distinsul nostru medic primar dl. Dr. Florescu să ia măsuri energice pentru curmarea crudelor exhibiții semnalate și cari nu mai pot fi tolerate într-un oraș cu pretenții de civilizație”.
[22] Registrul averii imobiliare a oraşului Roman, din 1939, fila 5,
[23] Curentul Romanului, nr. 54 din 8 martie 1031, p.1 art. „Comuna şi testamentul Cantacuzino”

 

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s