Tradiţia spectacolului în cultura romaşcană

Tradiţia spectacolului în cultura romaşcană

Autor: prof. dr. Ovidiu Trifan, Școala de ArtăSergiu Celibidache”, Roman

Argument

Spectacolul, ca gest social şi manifestare artistică organizată, cu scop şi finalitate bine precizate, ocupă un loc important în viaţa culturală a unei comunităţi. Ca origine, coboară până în preistorie, începând cu străvechile ritualuri vânătoreşti ale paleantropilor, ele însele spectacole sincretice, cu caracter magic şi utilitar. Aceste reprezentări şi simboluri culturale, aparţinând practicilor din illo tempore, specifice pentru homo religiosus, au fost, cu timpul, conştientizate şi concretizate de homo cultus în manifestări periodice prilejuite de momentele esenţiale pentru o colectivitate a cărei viaţă o reflectau. Astfel, ele au devenit, la nivelul conştiinţei, reacţii mental-afective la problemele existenţiale cu care se confrunta societatea respectivă. Abia cu două milenii şi jumătate în urmă, începând cu teatrul antic grec, spectacolul s-a transformat într-o activitate artistică elaborată, organizată, permanentă, concepută special pentru delectarea publicului. Spre deosebire de egipteni – care au înălţat monumente ale tăcerii şi ale morţii – şi de romani –care au construit arene dedicate forţei fizice – vechii greci au creat lăcaşuri imense pentru spirit, amfiteatrele, spaţii arhitectonice, acustice şi virtuale, care uimesc şi astăzi. Ei au pus bazele unei tradiţii dramaturgice ale cărei forme de manifestare, tehnici şi mijloace de exprimare s-au menţinut de atunci încoace, dând omenirii opere perene, comparabile cu capodoperele shakespeariene şi arta secolului al XX-lea.

Adoptată şi împământenită şi la alte popoare, tradiţia spectacolului s-a integrat organic și în viaţa acestora, transmiţîndu-se din generaţie în generaţie, a evoluat în mod diferenţiat, căpătând trăsături particulare condiţionate de structura tipologică, de realităţile istorice, sociale, economice şi culturale, distincte de la o epocă istorică la alta şi de la un mediu social la altul. Ţinând cont de genurile spectacolelor, frecvența, conţinutul şi calitatea lor, de spaţiul ambiental în care au loc, de consensul atitudinal al  spectatorilor faţă de actul cultural la care asistă, statutul lor social şi capacitatea de receptare a mesajului artistic, putem să formulăm concluzii referitoare la stadiul de dezvoltare al culturii unei comunităţi aflate pe o anumită treaptă a evoluţiei sale.

Acestea sunt şi raţiunile ce au determinat demersul de faţă, care, fără pretenţia de a fi exhaustiv, intenţionează să reconstituie un segment din istoria culturii municipiului Roman. Motivaţia constă în dorinţa noastră de a face cunoscut potenţialul cultural al acestei zone, completând patrimoniul de antropologie urbană pe plan local. Pe baza unei imagini de ansamblu asupra evoluţiei, stagnării sau involuţiei domeniului propus pentru a fi analizat în cadrul unei etape istorice, se poate avansa o posibilă prognoză a direcţiei pe care o va urma cultura romaşcană pe termen scurt, mediu sau lung. Considerăm că aflând cine am fost, vom înţelege mai bine cine suntem, iar răspunsurile la cele două întrebări ne vor ajuta să prevedem, poate, cine vom fi.

Am ales pentru cercetare perioada cuprinsă între începutul secolului al XX-lea și  primul deceniu al celui de-al XXI-lea, întrucât reconstituirea etapelor anterioare este îngreunată de datele concrete insuficiente. Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tradiție a manifestărilor culturale – populare, culte, de mai mică sau de mai mare amploare –  și                                                                                             înainte de a fi menționate permanent și amănunțit în documente. Lipsa izvoarelor despre un fapt, nu înseamnă neapărat inexistenţa lui, iar menţionarea acelui fapt după o perioadă în care lipseşte, confirmă tocmai persistenţa lui. Referindu-se la astfel de situaţii, muzicologul Constantin Brăiloiu spunea că […] dacă preistoria muzicii nu este scrisă pe nici un papirus, ea mai poate fi citită ,,în cartea gândului”, asupra căreia orice muzicolog, oricât de ,,specializat” ar fi, va folosi, deci, dacă se va apleca mai îndelung pe viitor[1]. Vom prezenta mai întâi în rezumat principalii factori interni şi externi care au favorizat tradiția spectacolului în cultura romașcană, apoi vom încerca să identificăm reperele semnificative ale evoluției acestei tradiții în etapa istorică pe care ne-am propus s-o analizăm.

Coordonate culturale

Încă din perioada premergătoare feudalismului timpuriu, dezvoltarea Romanului – unul din cele mai vechi oraşe moldoveneşti – a fost impulsionată de poziţionarea sa pe marele drum comercial care pornea din Flandra şi de la Rin, făcând legătura  cu Orientul. Acesta a fost şi unul din motivele pentru care a fost ales capitală a Ţării de Jos de către Roman Muşat şi, probabil, și centru eparhial încă din timpul lui Alexandru cel Bun. Întemeierea Episcopiei a avut un rol esenţial în afirmarea pe plan spiritual şi cultural a oraşului, prin aportul – de-a lungul timpului – a unor ierarhi cărturari precum Macarie, Dosoftei, Veniamin Costachi sau vlădica academician Melchisedec Ştefănescu.

Secolul al XIX-lea debuteză, pe plan spiritual, cu tranziţia de la cultura greco-orientală la cea occidentală, favorizată pe parcurs de Romantismul european ajuns în faza de maturitate şi de evenimentele sociale cu profunde semnificaţii în spaţiul românesc în etapa istorică la care ne referim: Revoluţia Paşoptistă, Unirea Principatelor, Războiul de Independenţă. Acum se pun bazele unor instituţii culturale fundamentale: universităţi, teatre, conservatoare, filarmonici. Efectul benefic al acestui reviriment se resimte şi în oraşele de provincie. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul perioadei interbelice, în Roman s-au construit 23 instituţii de învăţământ, începând cu cel preşcolar şi până la cel liceal. O confirmare a valorii şcolii romaşcane îl constituie faptul că unii dintre foştii absolvenţi s-au afirmat ulterior ca personalităţi de prestigiu în diferite domenii ale culturii şi ştiinţei, atât pe plan naţional cât şi internaţional[2]. De asemenea, chiar dacă, din varii motive, n-au urmat studiile gimnaziale sau liceale la Roman – lipsa, în acea vreme, a unor astfel de instituții școlare, schimbarea domiciliului etc. – acest târg moldav se poate mândri că este locul de baștină și al altor oameni de cultură români[3]. Presa, ca principală sursă de informaţie – însumând în perioada menţionată un număr de 94 de publicaţii[4] – este foarte activă, consemnând ştiri din toate domeniile vieţii sociale şi culturale, în primul rând de importanţă locală, dar şi naţională sau uneori chiar internaţională[5].

Viața culturală interbelică a beneficiat de aportul substanțial al societăților culturale. Într-un interviu acordat unui ziar local, profesorul Nicolae Apostol, membru fondator al Societății Culturale „Miron Costin” – cel pe care l-a evocat mai târziu Cezar Petrescu în romanul cu acelaşi nume – referindu-se la starea culturală a oraşului în primul deceniu al secolului al XX-lea, spunea că […] încă de la 1900, Romanul a fost aproape cel dintâi oraş de provincie unde s-a înfiinţat o societate culturală ,,Tinerimea Română”[…][6]. Ca şi în alte localităţi din ţară, unii intelectuali, preocupaţi de propăşirea culturii româneşti, au creat astfel de societăți şi în Roman, având statute de funcţionare şi  obiective asemănătoare. Un rol deosebit de important l-a avut societatea culturală „Miron Costin”, care a organizat la sediul său, timp de patru decenii, activităţi culturale de anvergură[7] și acțiuni filantropice[8].

Odată cu instaurarea regimului comunist, noua ideologie şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi sociale şi culturale a ţării. Arta devine complet subordonată intereselor partidului unic, fiind considerată o tribună de la care să fie propagate ,,ideile înaintate”, unul din mijloacele prin care se făurea ,,omul nou”. Intelectualii sunt priviţi cu suspiciune, chiar cu ,,mânie proletară”, iar unii, consideraţi reacţionari pentru că nu acceptă ideile de la centru, devin ,,duşmani ai poporului” și plătesc cu ani grei de temniță sau chiar cu viața ,,îndrăzneala” de a fi proprietari de creier și de a spune ce gândesc. Este respinsă ideea autonomiei actului creator, cultura având doar rolul de a forma și dezvolta conștiința socialistă. Au loc oscilații contradictorii între tradiție și inovație, național și universal, denaturarea și ignorarea specificului artei, absolutizarea caracterului ei angajat. Presa locală a fost pur şi simplu decapitată. Toate cotidienele şi periodicele interbelice sunt suspendate. Au fost  editate noi ziare, cu titluri sugestive: „Descătuşarea” (1945), „Steaua Roșie” (1949), „Steagul Roşu” (1960)[9]. Societăţile culturale au fost desfiinţate şi înlocuite cu cluburile muncitoreşti. Numeroase bunuri culturale moştenite de la fosta societate capitalistă sunt aruncate la gunoi, unele chiar la modul propriu.

În perioada proletcultistă, cultura a fost invadată de o avalanşă de producţii submediocre, iar unele de-a dreptul inepte. Măsura valorii este dată de tematica inspirată exclusiv din viaţa oamenilor muncii şi criticarea vechii societăţi. Se instaurează, astfel, absolutismul intolerant al gustului propriu, formă de autoritarism care lezează libertatea de gândire şi de exprimare, de diferenţiere firească a preferinţelor estetice. S-a creat astfel o confuzie a valorilor care, din păcate, mai persistă şi astăzi. În primele două decenii de după război, viața culturală romașcană a cunosut aceleași prefaceri și frământări ca peste tot în țară. Prima ,,casă de cultură” a fost instalată într-o clădire naționalizată, improprie pentru activități culturale. Dacă facem abstracție de caracterul politizat al activităților culturale, nu putem ignora, totuși, aportul unor intelectuali implicați în organizarea și desfășurarea lor. Treptat, au fost constituite mici colective dramatice de amatori, coruri muncitorești, apoi formații de muzică ușoară, populară, chiar o mică orchestră semisimfonică sub ,,bagheta” unui fost dirijor de fanfară. Deosebit de benefică pentru viața culturală a Romanului s-a dovedit a fi Școala de Muzică și Arte Plastice, înființată în 1958. O parte dintre foștii absolvenți au urmat studii superioare de specialitate, devenind ulterior profesori, instrumentiși, soliști ai teatrelor lirice, dirijori, unii afirmându-se pe plan național și chiar internațional [10].

După 1968, când relațiile României cu Occidentul par să fie mai prietenoase, și în peisajul cultural romașcan se remarcă semne de destindere. În primul deceniu de după primăvara pragheză, cultura este animată de o nouă speranță. La Școala de Muzică s-a constituit în 1967 un Octet vocal mixt, formație camerală de excepție prin maniera interpretativă și repertoriul ales. Din 1967, corul de cameră al Sindicatului Învățământului – format în majoritate din profesori de muzică – dirijat de profesorul Doru Alexandru, se remarcă printr-o activitate concertistică deosebită. Tot la Școala de Muzică a fost înființat în 1980 Cvartetul de coarde „Armonia”, condus de profesorul Viorel Vanzariuc, formație camerală de prestigiu care a susținut numeroase recitaluri, unele în colaborare cu actori și muzicieni consacrați: Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Aurelian Octavian Popa, Gheorghe Petrescu. De asemenea, remarcabilă a fost și activitatea artistică a două formații instrumentale ale Școlii de Muzică, alcătuite din elevi – probabil unice, sau foarte rare la nivel de țară – Estrada Copilăriei și Fanfara elevilor, ambele premiate la toate concursurile școlare naționale. Casa de Cultură – inaugurată în 1971 – găzduiește cercuri și formații artistice de amatori: teatru, cenaclu literar, muzică ușoară, populară, dansuri populare și de societate, grupul coral cameral „Iuventus”[11] – care, prin repertoriu, interpretare și ținută scenică, se deosebea de formațiile corale din intreprinderi –  precum și o valoroasă trupă de jazz (premiile II și III la Festivalul de Jazz de la Sibiu, 1968, 1970, 1971). În 1980, în cadrul Casei de Cultură a luat ființă Teatrul Muncitoresc Grigore Vasiliu-Birlic. Echipa dramatică era formată din amatori, tineri cultivați și animați de o mare pasiune pentru teatru. Regizor permanent a fost Radu Vătavu – pe atunci metodit la Casa de Cultură – iar ca regizori invitați, Constantin Dinischiotu sau Dan Alexandrescu. În cei zece ani de activitate, a prezentat peste 200 de spectacole în Roman  și în alte localități din țară.

Din păcate, după aproximativ un deceniu, o propagandă diabolică a cultului personalității a afectat grav toate domeniile vieții sociale și culturale românești.  De aceea, în peisajul acesta cenușiu, un fapt cultural deosebit de important pe plan local, dar și național prin valoare și unicitate, îl constituie inaugurarea, la 3 octombrie 1986, în cadrul Casei de Cultură, a Universității Vârstei a III-a, sub patronajul Fundației Ana Aslan și al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie din București. Rector a fost numit academician Ana Aslan, iar dintre consilierii științifici făcea parte și dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici[12]. Acest organism socio-cultural a încercat să adapteze modelul celor similare occidentale și avea ca scop ameliorarea conținutului și calității vieții oamenilor în vârstă, dar permitea și accesul tuturor celor interesați de problemele geronto-geriatrice. La înființarea și funcționarea acestei Universități și-au dat concursul pesonalități de prestigiu de la mai multe instituții medicale și culturale din țară. În 1991, Universitatea și-a încetat activitatea, spre regretul vârstnicilor romașcani[13].

Schimbarea brutală a regimului comunist a aruncat pur și simplu societatea noastră într-un marasm din care nu se poate prevedea, cel puțin deocamdată, dacă și cum va ieși. Fenomenul artistic de după 1990 a fost puternic afectat de forme patologice generate de cultura de gang, de noile subproduse cu caracter de kitsch, telenovelizate și manelizate, oferite și întreținute cu generozitate de cei aflați temporar în vârful piramidei. Ele sunt și rezultatul interminabilelor și, de multe ori, aberantelor reforme care macină învățământul românesc. O nouă și gravă confuzie a valorilor face ca obiectele estetice autentice să se strecoare cu greu printre cele manelizate. Intelectualii sunt tratați cu o nouă ,,mânie proletară” – ațâțată și întreținută cu multă abilitate de guvernanți – ignorați, marginalizați, umiliți. Dar, cu cât realitățile economice și sociale sunt mai aspre, cu atât mai meritorii sunt gesturile celor care după 1990 au încercat și de multe ori chiar au reușit să reînvie o tradiție culturală cu o evoluție marcată de atâtea sincope.

Faptele culturale de care a beneficiat societatea romașcană în ultimele două decenii sunt datorate mai mai multor factori. În primul rând, dintre instituțiile de învățământ romașcane cu un aport deosebit pe plan cultural, se remarcă Școala de Artă Sergiu Celibidache, Seminarul Teologic „Sf. Gheorghe” – reînființat în 1990 – Liceul Teologic „Sf. Francisc de Assisi” și Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan – ambele înființate în 1990[14]. Muzeul de Istorie și Muzeul de Artă au organizat  prestigioase expoziții, simpozioane, conferințe și chiar cinci ediții ale unui microfestival. De asemenea, apariția societăților culturale, oferă intelectualilor romașcani posibilitatea de a participa la realizarea unor manifestări culturale perodice. Este vorba de societățile culturale „Miron Costin” – reînființată, dar cu o existență de scurtă durată – „Roman Mușat”, „Clepsidra”, „George Radu Melidon”. Remarcabile sunt atenția și sprijinul acordat de Primăria Municipiului Roman activităților culturale și artistice, premiind anual, în cadrul Galei Culturii Romașcane, pe cei ale căror realizări în aceste domenii contribuie la creșterea prestigiului municipiului nostru.

Anul 2009 marchează debutul unui act cultural de mare importanță pe plan local și național. Este vorba despre organizarea anuală a unei Conferințe Naționale de Antropologie Urbană, ajunsă anul acesta, în 2010, la a doua ediție. Calitatea organizării, a instituțiilor implicate, precum și a comunicărilor științifice prezentate, ne îndreptățesc să sperăm că va deveni un brand cultural al Romanului.

După ce am evidențiat factorii care care au favorizat tradiția spectacolului în cultura romașcană, vom încerca să identificăm principalele repere ale evoluției acestei tradiții de-a lungul secolului al XX-lea și până în prezent.

Săli de spectacole

În perioada interbelică, atracţia publicului către diversele evenimente culturale este confirmată în primul rând de numărul mare de locaţii cu această destinaţie. Pentru cei aproximativ douăzeci şi unu de mii de locuitori (1937) existau cinci săli de teatru şi cinematograf particulare[15], şi alte cinci în incintele Seminarului, Şcolii Normale, Şcolii de Arte şi Meserii și ale celor două licee teoretice. În sălile instituțiilor de învățământ aveau loc și alte manifestări culturale, în afara obișnuitelor serbări școlare. După insturarea regimului comunist, unul din obiectivele majore ale noii ideologii a fost crearea ,,culturii de masă”. În acest scop au fost înfiinţate cămine culturale, cluburi muncitoreşti, sindicale, case raionale, orăşeneşti, case de cultură ale sindicatelor, palate de cultură. La Roman, prima ,,casă de cultură” a funcţionat într-o clădire naţionalizată, cu totul improprie găzduirii unor manifestări artistice. Unele săli particulare au fost desfiinţate şi au primit alte destinaţii, două din ele au funcţionat în continuare ca cinematografe, iar cele aparţinând liceelor erau utilizate doar pentru serbările şcolare ori pentru a găzdui adunări de partid sau sindicat. La sfârșitul deceniului șase au fost construite Teatrul de Vară din parcul oraşului și a Teatrului Vasile Alecsandri – transformat ulterior în cinematograf – apoi, la începutul deceniului opt, o Casă de Cultură cu o capacitate de 600 de locuri și un cinematograf modern. După 1990, invazia programelor TV, la care s-au adăugat și noile condiții economice, au dus la falimentul cinematografelor romașcane și, ceea ce este mai grav, acestea n-au primit nici o nouă destinație, astfel că o clădire a fost deja demolată iar alte două vor avea, probabil, aceeași soartă. Sala Casei de Cultură a devenit semifuncțională, întrucât lipsa un sitem de încălzire corespunzător o privează, în sezonul rece, de prezența unor spectacole. În schimb, s-au dovedit benefice cele două săli din campusul franciscan: Capela Mare a Institutului Franciscan – cu o capacitate de 500 de locuri pe scaune – și Amfiteatrul de la Liceu – având 300 de locuri. Cele două locații au fost, în decursul anilor, gazdele a numeroase spectacole de muzică și teatru, susținute financiar de Provincia Franciscană „Sf. Iosif”, și oferite gratuit publicului romașcan. De asemenea, o altă sală, destinată recitalurilor camerale, a fost construită în 2007 la Școala de Artă „Sergiu Celibidache”.

Genuri de spectacole

Pentru perioada interbelică, principala sursă de informație o constituie presa, unde erau anunțate permanent –  și uneori comentate – toate manifestările culturale din Roman. Genul de spectacol care atrăgea cel mai mult publicul era filmul. Marea majoritate a producțiilor cinematografice sunt occidentale și doar în număr mic filme românești, ținând cont și de faptul că la noi cea de-a șaptea artă își mai trăia încă adolescența. Sălile cinematografelor, având o dublă utilizare, puteau găzdui și alte genuri de spectacole. Să nu uităm că Romanul a dat câteva nume de marcă ale cinematografiei românești: regizorul Jean Mihail (Premiul al doilea la Cannes, 1943), cineastul documentarist Jean Petrovici (Medalia de aur la Leipzig, 1960), inginerul Virgil Petrovici[16]. Pe scenele romașcane interbelice au evoluat colective dramatice și actori consacrați ai teatrelor naționale din București, Iași, Craiova[17] : Maria Filotti[18], Constantin Nottara[19], Marioara Voiculescu[20] și George Calboreanu[21], Tony Bulandra[22], Agatha Bârsescu[23], Constantin Ramadan[24], Ion Iancovescu și Ion Manolescu[25], Constantin Cozma și Constantin Moruzan[26].  De asemenea, aceleași săli au cunosut tranzitul regulat al trupelor de teatru de revistă, un alt gen de spectacol foarte agreat în perioada interbelică: Teatrul Cărăbuș condus de Constantin Tănase[27] – cea mai mare frecvență – cu spectacole semnate de Victor Eftimiu[28], având în distribuție pe Mihai Fotino[29] sau pe Grigore Vasiliu-Birlic[30]; Teatrul Alhambra, cu Stroe și Vasilache[31]; Teatrul de Revistă condus de Ion Vasilescu[32].

Nu lipseau nici spectacolele de operă sau operetă – cu o frecvență mai redusă față de celelalte genuri – oferite de ansambluri profesioniste de stat – Opera Română din București[33], cu participarea unor soliști de prestigiu precum Jean Athanasiu[34], Petre Ștefănescu-Goangă[35] – sau particulare – Compania Lirică de Operă Comică și Operetă Carussy[36], trupe de operetă conduse de Stănescu Gr. Cernea și Aurel Bobescu[37], trupa israelită a lui M. Grossman[38] sau Teatrul de Operetă condus de Leopold Kanner[39]. Ca și acest gen de spectacole, recitalurile camerale sunt destinate unui segment de public cu o educație și o cultură estetică superioare[40]. Principalul organizator al unor astfel de manifestări a fost Societatea Culturală „Miron Costin”, iar inițiatorul era, cu siguranță, medicul muzician Mihai Burada, frate cu Theodor Burada, întemeitorul muzicologiei românești, folclorist, violonist-concertist, pasionat arheolog. Menționăm în primul rând turneele întreprinse de George Enescu în scopuri caritabile: 2 decembrie 1915[41], 19 august 1918[42], 8 mai 1923 și 4 martie 1927[43].

Societatea „Miron Costin” a organizat, încă din primii săi ani de activitate și recitaluri camerale: violonistul Ion Drăgulănescu, pianista Maria Babic, soprana Elena Drăgulănescu, tenorul M. Octav[44]; violonistul Ionel Barbu acompaniat de pianistul, compozitorul și dirijorul ceh Theodor Fuchs, au interpretat piese de Chopin, Paganini, Wieniavski, Sarasate[45]; Theodor și Mihai Burada, baritonul romașcan Al. Vârgolici de la Opera Română din București[46]; nelipsiţi de la întâlnirile de duminică ale membrilor societății erau compozitorul Enrico Mezzetti de la Iaşi, împreună cu soţia sa, soprana Elena Mezzetti[47]. În perioada interbelică, în anii 1926, 1927, 1929 au avut loc și trei Festivaluri camerale, organizate de Cercul Studențesc Roman-Vodă, cu aportul muzicienilor romașcani Dumitru D. Botez, Tomel Spătaru, Nicolae Marcovici [48].

Un alt gen de spectacole sunt concertele corale, în cadrul cărora publicul a putut asculta corul Episcpopei sau al Seminarului – ambele dirijate, în perioade diferite, de Dumitru D. Botez și George Pascu – dar și ansambluri aflate în turneu: Societatea Corală „Armonia” din Cernăuți, corurile de la Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, Academia de Teologie din aceeași localitate – dirijor, compozitorul Timotei Popovici – Ateneul Popular din Bacău, Ateneul Popular din Iași, Pelerinii Basarabiei și Bucovinei[49].

Foarte bine primite de un public larg erau spectacolele prezentate de circurile aflate în turneu, având ca locație platoul Iarmarocului[50]. Nelipsite începând cu perioada estivală și până toamna târziu, sunt concertele de promenadă care aveau loc în Grădina Mare, într-un chioșc special amenajat, oferite duminica și în zilele de sărbătoare de fanfara Regimentului 14 Dorobanți[51].

În perioada proletcultistă și până la începutul deceniului șapte, predomină manifestări culturale cu o pronunțată tentă ideologică –  susţinute de colective locale de artişti amatori, brigăzi artistice de agitaţie, mediocre calitativ –  cu mesaj demagogic, în care de multe ori nu credeau nici realizatorii, nici spectatorii. În Roman, spectacolele de revistă, de teatru, de operă sau concerte simfonice, sunt destul de rare, atât din motive de spaţiu adecvat, cât şi ideologice. Ele au revenit, mai întâi sporadic, după construirea primei Case de Cultură la sfârșitul deceniului şase[52]. De multe ori locurile din sală erau completate cu clase de elevi sau companii de militari, supuşi unei aberante culturalizări forţate. Rămân concertele de promenadă prezentate de fanfara militară în Parcul orașului și spectacolele de circ. La cinematografe rulează în majoritate producții sovietice submediocre cu subiecte inspirate exclusiv din Marele Război pentru Apărarea Patriei, având ca erou principal pe eternul soldat sovietic eliberator și învingător[53]. Cinematografia românească este reprezentă de filme gen Mitrea Cocor. Sunt admise producții indiene precum Raj Kapoor și coproducții franco-italiene cenzurate, în general, de aventuri.

Începând cu primii ani ai deceniului șapte, spectacolele se diversifică[54]. Se renunță treptat la filmele sovietice în favoarea celor occidentale și chiar americane. Publicul are ocazia să vadă producții valoroase ale cinematografiei europene și americane. Filmele românești încep să beneficieze de aportul unor actori și regizori profesioniști de mare valoare. Predomină filmele istorice, de aventuri, comediile facile și, bineînțeles, cele cu tematică inspirată din dintr-o așa-zisă realitate socialistă, idealizată și denaturată. În afară de acestea, cinematografia românească are și realizări de marcă, datorate unor artiști români de excepție, creațiile unora dintre ei devenind puncte de referință în domeniu, atât pe plan intern cât și internațional[55]. Teatrul este, în continuare, bine primit. Săptămânal – uneori de două-trei ori pe săptămână – pe scena Casei de Cultură au loc spectacole prezentate de teatrele dramatice din toată țara, inclusiv teatrele naționale din București și Iași. Începând cu deceniul nouă, când programele TV sunt tot mai scurte și mai politizate, oamenii își găsesc un refugiu în sălile de spectacole. De aceea, o afluență mare de public se poate constata și la spectacolele de comedie, muzică ușoară sau populară, uneori susținute și de formații din străinătate (Polonia, Anglia, China).

În deceniile șapte, opt și nouă a apărut tipul de spectacol sincretic de masă, sub forma festivalurilor ce au purtat diverse titulaturi: „Patrium Carmen”, „Dialog pe aceeași scenă”, „Antena vă aparține”, „Cântarea României”. Organizarea lor a necesitat uriașe eforturi financiare și umane, antrenând într-un angrenaj supradimensionat sute de instituții și zeci de mii de oameni. Un succes real au avut primele ediții ale spectacolelor televizate „Antena vă aparține”. Aflat la ,,cârma” lor,  poetul Adrian Păunescu împreună cu echipe de specialiști, selecta din fiecare județ tot ceea ce considera ca fiind reprezentativ și valoros din punct de vedere artistic și demn de a fi cunoscut în toată țara. Cu acest prilej, au fost descoperite și promovate talente reale dar necunoscute sau nerecunoscute până atunci[56]. Publicul larg a manifestat receptivitate față de asemenea evenimente, sălile fiind arhipline. Spectacolele, minuțios și atent regizate, erau filmate și transmise integral de televiziune, iar după difuzarea lor pe micile ecrane, comentate de cei care le vizionaseră  aproape cu același interes ca pe meciurile de fotbal.

Nu același lucru s-a întâmplat și în cazul festivalului-concurs „Cântarea României”.   Scopul declarat al acestor manifestări era: antrenarea tuturor ,,oamenilor muncii” în activități culturale; cultivarea patriotismului de tip naționalist prin promovarea unei tematici inspirată exclusiv din trecutul istoric glorios al neamului și noile realități socialiste oficiale; făurirea ,,omului nou”, el însuși multilateral dezvoltat, un fel de superman autohton, care era în același timp și specialist în domeniul său de activitate, dar și actor, cântăreț, poet, dansator etc. Scopul nedeclarat era unul perfid, de îndoctrinare, de abatere a atenției populației de la adevăratele realități, de promovare a cultului personalității printr-o glorificare grotescă a ,,iubiților conducători”, ridicați la rangul de personalități planetare. Festivalurile, supradimensionate ca durată și număr de participanți, erau structurate pe genuri artistice și etape de concurs – așa-numitele ,,faze” – încheiate cu un clasament pe baza unor criterii de selecție relative. La ultima ediție a Cântării României, faza locală, romașcanii au asistat la o scenă suprarealistă: formațiile corale reunite ale tuturor intreprinderilor, însumând câteva mii de oameni, au fost masate pe artera principală a orașului; cameramanii filmau cadre în actuala Piață „Roman Mușat”, dar și de pe clădirile înalte; de-a lungul străzii au fost montate difuzoare de mare putere, de unde răsuna o melodie ,,patriotică” în premieră, înregistrată de un cor profesionist și învățată anterior de toate formațiile. Corurile mimau în play-back, ,,conduse” de un dirijor disperat, plasat la loc ,,vizibil”, pe acoperișul Casei de Cultură, spre hazul coriștilor și al privitorilor.

Unul din genurile cele mai agreate în deceniile opt și nouă, mai ales de ,,generația în blugi”, era cel de tipul spectacolelor de muzică și poezie susținute de Cenaclul Flacăra, înființat și condus de Adrian Păunescu între anii 1973-1985. Astfel de manifestări au avut loc în toată țara, ca un ecou autohtonizat al curentului power flowers, al influențelor hipiote și al sonorităților pop și folk din Occidentul deceniului șapte[57].

Cu o frecvență mai redusă, dar constantă, sunt concertele simfonice, camerale,  spectacolele de operă sau operetă. Chiar dacă deplasarea unui ansamblu simfonic sau liric, amplasarea în scenă, calitatea ambientului, reclamă condiții speciale față de alte genuri, a fost o perioadă când la Roman concerta lunar Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău – intrarea făcându-se și pe bază de abonamente – și, periodic, Opera Națională din Iași. De asemenea, publicul romașcan s-a putut bucura de recitaluri și concerte susținute de ansambluri studențești de la cele trei conservatoare din țară și, uneori, de invitați din străinătate, toate acestea reunite în cadrul Festivalului „Vacanțe Muzicale”, care avea loc anual la Piatra Neamț începând cu 1971. În ambientul natural deosebit, oferit de municipiul moldav, conservatorul ieșean organiza, începând cu a doua săptămână din iunie și până în prima din iulie, aceste întâlniri care aveau un impact cultural deosebit în viața artistică românească și în cadrul cărora, în afara spectacolelor muzicale, aveau loc sesiuni de comunicări științifice și cursuri de măestrie. Un număr de astfel de spectacole erau programate să aibă loc și la Roman și Târgu-Neamț.

După primăvara pragheză și iarna ieșeano-timișoreano-bucureșteană, au urmat deceniile speranțelor. Viața culturală românească a fost bulversată de noile condiții economice, de interminabile și de multe ori absurde conflicte ideologice și politice. La Roman, în primii ani de după 1990, spectacolele de teatru sunt destul de rare, în comparație cu perioada anterioară. O frecvență ceva mai bună a lor se poate constata după 2005, când, în afara Casei de Cultură, spectacole de teatru au fost găzduite și de sala Amfiteatru a Liceului Franciscan.

Formațiile de muzică ușoară sau populară vin din ce în ce mai rar, întrucât  programul lor poate fi vizionat oricând pe diferite canale TV, iar casetele și CD-urile sunt la îndemâna tuturor. De asemenea, interpreții sau formațiile îndrăgite pot fi văzute și auzite live, periodic și gratuit, cu ocazia unor evenimente politice de interes local sau național, atunci când concertează în piețele publice. După 1990 au început să se ,,poarte” spectacolele în aer liber, susținute de formații și interpreți de muzică populară, ușoară, etnofolclorice (?!), soliștii având statut de mega- sau poate giga- ori terastaruri. (Dacă ar mai trăi, probabil că Mozart sau Maria Callas ar păli de invidie văzând atâția ,,copii minune”, ,,copii de aur”, ,,prințese”, ,,vijelii”, pe care Dumnezeu, din marea Sa bunătate, i-a dăruit României).

Mai frecvente sunt spectacolele de comedie, cu participarea unor mari actori ai genului, care, mai mult din motive comerciale, probabil, au început să practice o formă jenantă de prostituție artistică, înlocuind uneori cupletele ale căror texte inteligente făceau cândva deliciul publicului, cu altele de tip ,,șușă”, presărate cu vulgarități ieftine, chiar cu bancuri mai mult sau mai puțin reușite, care ,,să prindă la lume”. Probabil că acest lucru nu și-l permit pe orice scenă și în fața oricărui public. Îmbucurător este faptul că nici în Roman spectatorii nu prea mai sunt interesați de asemenea reprezentații.

Concertele simfonice, spectacolele de operă sau operetă sunt – ca și cele de teatru – destul de rare în comparație cu anii dinainte de 1990, în special din cauza condițiilor de temperatură din Casa de Cultură în perioada sezonului rece. Unele evenimente au fost găzduite de Școala de Artă – atunci când funcționa în Casa Celibidache – și de Muzeul de Istorie. Între anii 2005-2008, în Capela Mare a Institutului Franciscan au avut loc recitaluri camerale și concerte susținute de interpreți și ansambluri de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj sau Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău.  În perioada anilor 1997-2001, profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu a inițiat și coordonat, în colaborare cu Școala de Artă, desfășurarea a cinci ediții ale Festivalului de Muzică „Bagheta de Cristal”. Depășind cu mult efort dificultățile legate de susținerea unui astfel de eveniment, organizatorii au reușit să aducă pe scena Festivalului interpreți și ansambluri de prestigiu din țară: violonistul clujean Ștefan Ruha, violoncelistul romașcan Emil Klein (Germania), cvartetul ieșean Ad libitum, ansamblul cameral Pro Muzica Nova din Cluj, Studioul de Muzică Veche și Ansamblul de Muzică Barocă din București, Duo vioară-pian Laura și Dan Manea de la Filarmonica din Brașov, Corala Cantores Amicitiae a Universității de Arte George Enescu din Iași, Corul Universitășii de Artă din Chișinău,  recital de operă susținut de studenți ai Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, interpreta de muzică populară Sofia Vicoveanca. Din partea romașcanilor au participat elevi ai Școlii de Artă, premiați la olimpiadele și concursurile școlare naționale, corul Institutului Franciscan dirijat de Ovidiu Trifan, corul parohiei romano-catolice „Sfânta Tereza” condus de Onoriu Maior. Din păcate, problemele financiare n-au permis continuarea Festivalului după a cincea ediție deoarece, ca și astăzi, pentru cultură nu sunt bani. Violoncelistul Emil Klein a dorit să organizeze la Roman un festival, asumându-și responsabilitatea finanțării dar, evoluția rapidă a unei boli, a provocat decesul maestrului romașcan. Un fapt poate mai puțin cunoscut, dar nu lipsit de iportanță, este Festivalul de Muzică Sacră „Carmil Tocănel”, organizat, până acum, în două ediții, 2004 și 2007, de Provincia Franciscană „Sf. Iosif”, în memoria părintelui enciclopedist al secolului al XX-lea – născut la Barticești, județul Roman – cardinal, profesor specializat în Drept canonic, compozitor, dirijor, organist, personalitate ilustră a Vaticanului din deceniile șase și opt. La ultima ediție au participat 14 formații corale din țară, iar ca invitați speciali au fost organista Kim Hyun Hwa (Coreea), cântăreața folk Heidi Schimidt (SUA) și Orchestra de cameră Tescana a Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău.

În ultimii doi ani, 2009 și 2010, Primăria Romanului a reușit să găsească resursele financiare necesare susținerii unor concerte simfonice în aer liber, în Piața „Roman-Vodă”, de către orchestrele Filarmonicilor din Iași și Bacău. Evenimentele au fost foarte bine primite de public, fapt ce atestă existența în Roman a multor iubitori ai genului. Periodic, Școala de Artă – care poartă din acest an numele maestrului romașcan Sergiu Celibidache – oferă spectacole susținute de formațiile de copii și profesori.

Un alt gen de spectacole – care aveau loc și înainte de 1989, dar în alt context – sunt cele corale. Ele au fost acceptate în viața artistică a orașului destul de ușor, dacă ținem cont de faptul că însăși ideea de cor venea compromisă dintr-o epocă în care ea se identifica cu slăvirea idealurilor comuniste și a conducătorilor ,,iubiți”. Acceptarea s-a datorat mai ales curiozității publicului de a asculta un nou repertoriu, prilejuit, în special,  de marile evenimente religioase ale anului și de a asculta formații corale noi. După 1990, în viața muzicală a orașului s-au impus două formații corale de prestigiu și pe plan național: corul „Ymnos”, al Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe”, înființat în 1991 și corul „Ioculatores Domini”, al Institutului Teologic Romano-Catolic Franciscan, înființat în 1997[58].

Binomul spectator – spectacol

Ziaristul romașcan Filip Brunea-Fox – părintele reportajului românesc – afirma că omul este prin definiție un spectator, iar dramaturgul german Berthold Brecht, că arta de a fi spectator se învață. Ambele afirmații sunt perfect adevărate, dacă reflectăm la ceea ce spunea și Picasso, că a ,,privi” nu e totuna cu a ,,vedea”. Termenul spectacol provine din latinescul spectaculum, care derivă din verbul spectare, însemnând a privi. Deci, a fi ,,spectator” ar însemna a fi ,,privitor”. Dacă ar fi să luăm ad literam cele două noțiuni, ar însemna să credem că e suficient să aducem într-o sală de spectacol sau de expoziție un grup de oameni și să-i plasăm cu fața la scenă sau la tablouri pentru ca ei să se transforme automat în public spectator. În acest caz, am ignora una din regulile de bază ale psihologiei receptării artei, aceea că a fi spectator înseamnă în primul rând să știi să receptezi și să decodifici sensul unui mesaj artistic ce îți este adresat[59]. Așa cum a  ,,privi” nu e totuna cu a ,,vedea”, nici a ,,auzi” nu e similar cu a ,,asculta”. Saltul de la semnificația primului verb la a celui de-al doilea echivalează cu saltul de la simpla percepție senzorială la cea estetică, adică din natură în cultură, de la igonoranță la educație, numai că această trecere se poate face doar în condiții cultural-educative favorizante. Cu certitudine că astfel de circumstanțe – despre care am discutat în prima parte a studiului nostru – au influențat ,,geneza” unui public avizat și în Roman. Afluenţa publicului este confirmată încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. În Buletinul Oficial al Primăriei Romanului pe anul 1885, la rubrica „Ştiri şi fapte”, este menţionat recitalul sopranei Adelina Patti la 21 noiembrie[60]. Numărul mare de spectatori veniţi să o asculte pe celebra cântăreaţă i-a determinat pe organizatori să suplimenteze locurile în sală, ceea ce înseamnă că exista un public în formare, doritor să participe la cât mai multe spectacole. Faptul este atestat tot într-un document al Primăriei, în care se precizează că în perioada 1 aprilie – 2 iulie 1919, la Teatrul Modern avuseseră loc 37 de spectacole şi că până la sfârşitul anului mai erau anunţate încă aproximativ o sută, rezultând o medie de 5 spectacole pe lună doar la un singur teatru[61]. Procesul acesta de socializare avea să continue, transformând spectatorii din simpli privitori în participanți activi și conștienți la dialogul cu arta. Această aptitudine de a dialoga, de a avea dorința să afli și modestia de a pune întrebări, ne transformă din simple unități biopsihice în ființe generice, adică din indivizi în oameni.

Diversitatea genurilor de spectacole ce aveau loc în Roman, ca și prestigiul instituțiilor care le prezentau, confirmă prezența unui public stabil. Se știe că în municipiul nostru nu au existat instituții artistice de tipul filarmonicilor, teatrelor lirice sau dramatice și că ,,importam” totul. Mai ales în perioada interbelică, atunci când – cu excepția liceelor – toate sălile de spectacole erau particulare, nu s-ar fi înregistrat o afluență atât de mare a evenimentelor artistice de toate genurile, susținute de actori și trupe consacrate din țară, dacă nu ar fi fost și un public receptiv, constant și – lucru important – plătitor de bilete. Publicul era, ca și astăzi, divers ca structură socială, pregătire intelectuală și capacitate de a dialoga cu arta, acestea influențând și atitudinea în sala de spectacol. Ținuta era obligatoriu sobră, spectatorii îmbrăcând hainele ,,de duminică”. Cu certitudine că și atunci, printre spectatori se numărau dintre cei care veneau să asiste la un spectacol ca la un eveniment monden oarecare, doar din dorința de a socializa, sau, ignorând dialogul cu arta, căutau în ea ori latura hedonică, ori, ca într-o oglindă spirituală, confirmarea și regăsirea propriilor stări anterioare. Aceștia au fost și rămân doar privitori, cei care, neputând atinge un anumit nivel estetic, nu vor putea să trăiască bucuriile artei.

Începând cu deceniul șase, când se absolutizează caracterul angajat al artei, a încetat brusc, pentru o perioadă, accesul la valorile autentice, acestea fiind înlocuite cu producții de duzină, dar care prezentau noile realități doar din punctul de vedere al partidului. Ținuta în sala de spectacol este ostentativ ,,muncitorească”, orice accesoriu vestimentar care ar fi amintit de societatea capitalistă fiind aspru criticat. La multe din spectacolele cenușii, cu subiecte alese exclusiv din viața oamenilor muncii și critica vechii societăți, susținute în majoritate de echipe de amatori – celebrele ,,brigăzi artistice de agitație” – prezența era obligatorie. După 1968, când relațiile României cu Occidentul dau semne de destindere, viața culturală cunoaște un reviriment, începând chiar cu primii ani ai deceniului șapte. Au revenit concertele simfonice, spectacolele dramatice și lirice. Sala Casei de Cultură este arhiplină la toate spectacolele, apetitul publicului fiind direct proporțional cu calitatea slabă a programelor TV, politizate progresiv. Ținuta vestimentară la spectacole, mai ales a tineretului, nu mai ține cont de protocolul clasic, rigid, dar fără a depăși limitele bunului simț. Autoritățile continuă încercările de culturalizare artificială, forțată, fără a ține cont de vârstă, pregătire intelectuală sau gust artistic, dar ele eșuează lamentabil. La spectacolele organizate special pentru  clasele de elevi sau companiile de soldați aduse obligatoriu, puteau fi prezentate doar producții facile, în general comedii ieftine, căci spectacolele care solicitau un anumit nivel de cultură estetică, erau mai dificil de înțeles și acceptat fără pregătirea adecvată. Deosebit de benefică s-a dovedit a fi organizarea unor activități de educație muzicală pentru publicul larg. La Biblioteca Municipală – actual, „George Radu Melidon” – a avut loc, prin anii 1975-76, un ciclu de audiții săptămânale, sub genericul „Muzica și marile probleme ale existenței”. Inițiativa, concepția temelor, prezentarea și comentariul lor pe baza unor exemplificări la pick-up, aparțin profesorului romașcan Gheorghe A. M. Ciobanu. Un alt ciclu de lecții de istoria muzicii, însoțite de audiții, a fost prezentat la Școala de Muzică de către profesorul George Pascu de la Conservatorul de Muzică „George Enescu” din Iași. Mulți dintre romașcanii cărora li s-a oferit ocazia de a se apropia astfel de valorile muzicii autentice, au devenit ulterior obișnuiți ai sălilor de concerte.

Dar, între timp, a apărut o nouă categorie de public, perpetuată și astăzi. În condiţiile industrializării forţate, în care mii de locuitori ai satelor sunt aduşi la oraş pentru a fi calificaţi în şcolile de meserii, ţăranul de ieri devine muncitor industrial, apoi chiar inginer. Între gustul său perfect de ieri – rezultat al unor sedimentări milenare, deşi spontan – şi cel de mâine, evoluat şi conştient, se intercalează căutări incerte şi opţiuni nesigure. Vechile criterii estetice se degradează, iar cei care se încadrau în acel univers valoric se văd dezarmaţi în faţa noilor realităţi estetice. Pentru acest tip de spectator, noul orizont cultural cu care vine în contact constituie o realitate semiologică străină, ca un mesaj scris într-o limbă necunoscută. În acest caz, el se simte obligat să părăsească postura de simplu privitor şi o adoptă pe aceea de ,,traducător” al mesajului artistic, dar fără să realizeze faptul că se află în situaţia unui traducător dintr-o limbă pe care n-o cunoaşte, sau o cunoaşte foarte puţin. Se ajunge, astfel, la acele forme de inadaptare sau chiar degenerare a criteriilor valorice. Efectul de lungă durată, social şi cultural al acestor forme patologice de receptare, este unul nociv şi constă în orientarea unei părţi a publicului spre arta minoră, spre divertismentul ieftin şi spre obiectele estetice cu caracter de kitsch, ultima fază şi cea mai gravă a pervertirii gustului artistic. Acest segment de public ignoră sau respinge, de regulă – și uneori disprețuiește – ceea ce nu poate digera, manifestând acel periculos autoritarism intolerant al gustului propriu, despre care am mai vorbit.

Interesantă ni se pare a fi, prin ineditul ei, relația spectator-spectacol generată de supraponderalele festivaluri-concurs, ca și de controversatul, azi, Cenaclu Flacăra. Ca în toate orașele țării, și în Roman au avut loc astfel de spectacole. Deoarece în aceste cazuri atitudinea publicului nu se poate particulariza, un rol avându-l și reacțiile mimetice venite dinspre aglomerările urbane spre provincie, vom încerca să analizăm global aceste fenomene, care au lăsat urme adânci în societatea românească.

În cazul festivalului-concurs „Cântarea României”, publicul și-a manifestat mai întâi curiozitatea față de acest nou gen ca amploare și diversitate, dar și pentru calitatea unor numere din program, pregătite – acolo unde era posibil – de instructori specialiști (regizori, actori, balerini, dansatori, poeți, dirijori, profesori etc.). Cu mult timp înainte de asemenea evenimente, diferite categorii de artiști profesioniști, uneori chiar nume consacrate, erau ,,convocate” de activiști de partid cu funcții înalte și li se preciza în ce trebuia să constea aportul lor, adică li se făceau niște ,,oferte” pe care nu le puteau refuza. De asemenea, afluența publicului se datora, până-ntr-o vreme, și spiritului de echipă, care se manifesta cu aplomb atunci când trebuiau susținuți colegii de serviciu aflați în postura – de multe ori bizară și, uneori ridicolă – de artiști amatori. S-a ajuns la situații absurde, când persoane cu statut social și nivel intelectual diferit, cu aptitudini artistice mai mult sau mai puțin reale, sau doritoare într-o mai mare ori mai mică măsură de a se manifesta într-un domeniu sau altul al artei, erau obligate să se transforme în artiști amatori. Conducerea de partid și de stat voia să demonstreze lumii că în România toți oamenii sunt nu numai buni specialiști, dar, în același timp, și artiști și, ceea ce era mai important, devotați trup și suflet patriei și partidului comunist[62]. Cu timpul, publicul a realizat că scopul acestor manifestări a fost deturnat și că ele erau din ce în ce mai mult  dominate de cultul personalității, astfel că, suprasaturat de aceste producții – în care numai planetele n-au putut fi aliniate pentru a-i aclama pe conducătorii ,,iubiți” – a început să le evite, să le disprețuiască și chiar să le urască.

Încercând să fim obiectivi, vom lăsa deoparte aspectele politizate ale unei manifestări culturale inedite, de amploare, subliniind – chiar cu riscul de a ne fi cel puțin contestate opiniile – impactul deosebit de important pe care l-a avut în societatea românească din deceniile opt și nouă ale secolului al XX-lea Cenaclul Flacăra, devenit un adevărat fenomen social, care a modelat atitudinile și a încurajat aspirațiile a cel puțin două generații. Pe plan social, spectatorul ascultător aflat în mijlocul a mii de oameni, trăia atmosfera festivă la unison cu interpretul, dar și cu cei din jur, rezultând o adevărată familie, cu relații prelungite și după concert prin activitatea de fani ai tipului de muzică îndrăgit, ca și al anumitor interpreți. În cadrul concertelor Cenaclului Flacăra, relația spectator-spectacol capătă o nouă dimensiune, nemaiîntâlnită până atunci la noi. Interpreții și publicul vibrează la unison, se contopesc parcă într-un om-cu-o-mie-de-chipuri care cântă, recită, plânge și râde, cuprins parcă de o bucurie pe care parcă nu o  mai trăise niciodată. Mesajul transmis prin muzică, dar mai ales prin versuri, venea parcă dintr-o altă lume, amintind de power flowers, de Beatles, Joan Baez, Bob Dylan, Martin Luther King.  Libertatea pe care și-o permiteau participanții atunci și acolo, era și o formă de frondă sau mai degrabă de protest pașnic împotriva constrângerilor din ce în ce mai vizibile și mai absurde impuse de un regim dictatorial, iar pe plan psihologic, o cale de evadare din corsetul comunist, o modalitate de descătușare a tuturor frustrărilor acumulate și refulate. Fără a exagera, putem spune că multe din cântece au avut – mai ales pentru ,,generația în adidași și blugi” – un impact psihologic asemănător cu al celebrului Lili Marlen, care susținea moralulul soldaților germani în ultimul război mondial. Multe din melodiile folk, compuse pe versurile lui Păunescu, au devenit emblematice pentru milioane de tineri care le cântau în cor la întâlnirile din sălile de spectacole sau de pe stadioanele devenite neîncăpătoare. Ele răsunau peste tot, în cenaclurile-replici apărute aproape în toate localitățile țării, pe aleile parcurilor, cu prilejuri mai mult sau mai puțin oficiale, cântate sau reinventate în variante, după o nouă și ciudată tradiție folclorică. Cine nu cânta sau nu agrea folkul, nu era cool pentru timpurile acelea. După aproape un deceniu și jumătate, ,,vrednicul cârmaci” al țării a fost atenționat că astfel de manifestări pot lua o turnură imprevizibilă, dar și că porția obișnuită de osanale este insuficientă pentru un erou planetar. Un eveniment nefericit petrecut pe un stadion ploieștean a oferit cel mai bun prilej pentru interzicerea activității cenaclului. Din păcate, și bardul-conducător începuse să manifeste unele simptome ale ,,bolii” de care sufereau din ce în ce mai vizibil stăpânii. În schimb, mulți dintre cântăreții sau formațiile care au debutat în cadrul Cenaclului Flacăra, au devenit ulterior nume respectate în muzica ușoară românească. După 1990, Păunescu a încercat să resusciteze vechea formulă, sub genericul „Totuși iubirea”, dar, noile realități nu i-au fost favorabile.

În ultimele două decenii, termenii binomului spectator-spectacol au suferit unele transformări. Un segment din ce în ce mai mare de public tânăr preferă aglomerările de decibeli, condimentate cu alcool și droguri. Frecvența participării la un astfel de infern festiv este direct proporțională cu efectele psihosomatice dezastruoase și de multe ori ireversibile. De asemenea, un grad de toxicitate la fel de mare, din punct de vedere cultural, îl conțin și subprodusele manelizate al căror consum este stimulat de numeroase canale mass-media, la concurență cu un sistem de învățământ aproape incapabil să mai ofere modele culturale sănătoase. Din păcate, Romanul nu face excepție. Din fericire, situația nu este generalizată, căci, la ultimele două concerte simfonice în aer liber, sau la cele prezentate de Opera Națională din Iași, au participat numeroși tineri, veniți benevol, din dorința de a se împărtăși din bucuriile muzicii.

Cine am fost, cine suntem, cine vom fi

În urma acestui periplu în viața culturală a orașului de la confluența Moldovei cu Siretul, putem afirma că bazele unei tradiții a spectacolului în Roman au fost puse la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. În perioada interbelică, asistăm la o reală dezvoltare culturală, diversitatea genurilor de spectacole precum și frecvența lor, dovedind faptul că în Roman exista un public numeros, constant, interesat și educat, având o atitudine deschisă și prietenoasă față de actul artistic. Statutul social al spectatorilor, ca și orizontul lor estetic, le permit, în general, participarea la diferite genuri de spectacole, de la cele de divertisment până la cele cu mesaj artistic elevat. Din aceste motive și sălile de spectacol sunt numeroase în raport cu numărul de locuitori. Urmează o perioadă de stagnare sau chiar de involuție în perioada proletcultistă a deceniului șase – timp în care își face apariția un nou gen de public, nevinovat, inadaptat – după care traseul acestei sinusoide devine iarăși ascendent, mai pronunțat după primăvara pragheză și până spre jumătatea deceniului nouă, dar mereu inconstant și cu unele sincope. Marea afluență a publicului în sala de spectacole a Casei de Cultură, arhiplină mereu, aproape la orice gen de reprezentație, dovedește existența unei tradiții solide a participării la astfel de evenimente culturale. Spre deosebire de marile aglomerări urbane, în Roman nu exista – și, din păcate, nici astăzi nu există – posibilitatea refugiului într-o sală de teatru sau de concerte. În anii tulburi de după 1990, oamenii uitaseră, parcă, să se mai bucure în sălile de spectacole, căci scena politică a țării oferea circ zilnic și gratuit, neînsoțit însă, ca în timpul romanilor, și de pâine. Se pare că de câțiva ani, tradiția spectacolelor de calitate la Roman  cunoaște un reviriment, iar afluența publicului la ultimele evenimente culturale înseamnă că există iarăși un apetit pentru o viață culturală elevată, sau, mai bine spus, el a continuat și până acum să existe, doar că nu prea a fost cine să-l întrețină. Este important ca atât cei aflați temporar în vârful piramidei, cât și noi, publicul larg, să medităm asupra cuvintelor lui Francesco Goya: somnul rațiunii naște monștri; să ne gândim cât de grave pot fi consecințele pentru un popor lipsit de cultură, deoarece se poate ajunge chiar până la dispariția sa de pe harta spirituală a lumii. De aceea, cunoscând cine am fost și conștientizând cine suntem, vom putea mai ușor să medităm la răspunsul pe care ar trebui să-l dăm la întrebarea: cine vom fi ? Dar, o astfel de prognoză, poate constitui ea însăși subiectul  unui alt studiu.

Abstract

The current study is trying to reconstitute an instant from the cultural history of Roman. Our reason for doing so comes from the desire of letting people know the cultural potential of this area, thus making a contribution to the completion of the heritage of the local urban anthropology. We may anticipate a direction that the culture in Roman will follow in a short, average or long time, based on a general image on evolution, stagnation or involution of the desired domain to be analyzed in a historical age, but this matter may represent itself the theme of other researches. By knowing who we were, we consider that we will better understand who we are, and the answers to both questions may help us foresee who we will be.

I have chosen to analyze the period of time between the beginning of the XXth century and nowadays, because the lack of data hardens the reconstitution of the previous ages. This doesn’t mean that there has never been a tradition of famous or less famous cultural activities which were not always recorded in detail. It doesn’t always mean that a thing may be inexistent just because we do not know its source, and being mentioned later proves its persistency.

The tradition of performances began in our town at the end of the XIXth century and the beginning of the XXth century. The standard of the spiritual and material life of each analyzed period is reflected in the general features of the spectator-performance relationship. The diversity of performances as well as the increasing number of shows, during the interwar period proves that the town of Roman experienced a cultural development with a large, constant, interested and educated audience that showed a friendly and opened attitude towards the artistic act. The next period comes with stagnation or even involution during which, besides the traditional audience, another type appears, unprepared and not adapted. After 1968 until 1995 the things tend to reach the same high level but still described as inconstant. After the 90’s, we experience a moment of exploring, revaluating and rephrasing the horizon of aesthetics, rephrasing the spectator-performance relationship. The cultural traditions as well as performances of quality in the town of Roman in the first decade of the third millennium, move timidly through products and attitudes that are related to kitsch and tend to restore themselves.


[1] Constantin Brăiloiu, ,,Despre o melodie rusă”, în: OPERE (Bucureşti, Editura Muzicală, 1967; traducere şi prefaţă de Emilia Comişel), p. 394.

[2]  Lucrările care ne-au servit ca surse informații – în principal, monografii – menționează  ascendența unora dintre foștii absolvenți de la doar două din instituțiile de învățământ liceal romașcane:   Seminarul Teologic Sf. Gheorghe și Liceul Roman-Vodă. Absolvenți ai Seminarului: Ştefan Zeletin – sociolog, filozof, economist – părintele Constantin Galeriu – fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti – P. S. Ioachim Vasluianul, episcop de Huşi – Constantin Bobulescu, istoric şi folclorist – George Popa, medic, scriitor, profesor universitar. Dintre foştii absolvenţi ai Liceului Roman-Vodă amintim pe scriitorii: Cezar Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Max Blecher, Octav Dessila; muzicienii: Edgar Istratty – unul din fondatorii Operei Române – Dumitru D. Botez – mai întâi profesor la Seminarul din Roman, apoi dirijor, compozitor, profesor, rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București, autor al unui monumental Tratat de cânt și dirijat coral – Virgil Gheorghiu – pianist, compozitor, muzicolog, poet, eseist, autor de literatură SF –  Nicolae Marcovici – pianist, profesor la Conservatorul George Enescu din Iași – baritonul Alexandru Vârgolici și tenorul Tomel Spătaru, soliști ai Operei Române din București – Richard Stein – compozitor de muzică ușoară, autorul binecunoscutului șlagăr Sanie cu zurgălăi – actorii Sandu Sticlaru şi Nae Roman, regizorii Jean Mihail – unul din pionierii cinematografiei româneşti (premiul II la Cannes în 1946) – şi Hero Lupescu (Opera Română din Bucureşti), istoricul Nicolae Grigoraş; cf. Ion Ţuţuianu, Istoricul Seminarului ,,Sf. Gheorghe”(manuscris) şi Nicolae Gr. Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Pagini din Istoria Liceului ,,Roman-Vodă”, (Roman, -, 1972), pp. 312-321.

[3] Chiar dacă, din diferite motive, n-au urmat studiile liceale la Roman – nu existau încă astfel de instituții, schimbare de domiciliu etc. – se cuvine să amintim aici și numele acelor prestigioase personalități al căror loc de baștină este Romanul: Ion Ionescu de la Brad – primul agronom român, luptător pașoptist, deputat al sătenilor din județul Roman – Ioan D. Strat – economist, primul rector al Universității din Iași – Panaite Donici – inginer, publicist, deputat, ministru – Constantin I. Istrate – medic, chimist, președinte al Academiei Române – Alexandrina Gavrilescu, viitoarea poetă Otilia Cazimir – Ion Luca, dramaturg – Ion Sofia Manolescu, poet – Victor Andrei, geograf, prof. univ. dr. docent – Haralambie Mihăilescu, academician, specialist în limbi clasice – Savin Bratu, critic literar – Eugen Zahan, filolog, scriitor – Haralamb Zincă, scriitor [Ovidiu Trifan, op. cit., pp. 12, 13].

[4]cf. Anca Lunguleac, Constantin Ostap, Istoria orașului Roman (1392-1992), (Roman: Societatea Culturală ,,Roman-600”, 1992), pp. 326-337; la ziarul Romanu a debutat Nicolae Iorga; menționăm și revista Şcoala nouă (1889-1890) scoasă de Eugen Vaian, Garabet Ibrăileanu (încă elev) şi Panait Muşoiu, Ciocoiul (1889) şi Înainte (1891-1892) editate de V. G. Morţun; cf. Nicolae Gr. Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Pagini din Istoria Liceului ,,Roman-Vodă”, (Roman, – 1972), p. 15.

[5] Născut la Roman, părintele reportajului românesc, Filip Brunea-Fox (1898-1977), cel care spunea că omul e prin definiție un spectator, a fost corespondent de presă la ziarele Lasso (Argentina), Mobo (Japonia), New-York Times (S. U. A.). A semnat articole alături de Tristan Tzara, Voronca, Arghezi, Geo Bogza, Mille, N. D. Cocea et al. (n. n.).

[6] Ziarul Actualitatea, Roman, An I, nr. 4, duminică, 2 decembrie 1912.

[7] Aici au susținut conferințe pesonalități de marcă ale științei și culturii românești: A. D. Xenopol [A.D. Xenopol, România și marele război european , cf. Ziarul Ecoul Romanului, nr. 665/02. 11. 1914], Gheorghe Țițeica [Gheorghe Țițeica, Viața și operele lui Galileu, cf. Ziarul Ecoul Romanului, 669/14. 12. 1914], Liviu Rebreanu [cf. Ziarul Curentul Romanului, an II, nr. 60/19. 04. 1931], Nicolae Iorga, Constantin Istrati, Calistrat Hogaș, Theodor Speranția, Ovid Densușeanu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Theodor Burada, Ioan Simionescu, George Topârceanu, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu [cf. Maria Vartolaș, ,, Biblioteca publică”, în: Istoria orașului Roman (1392-1992), idem, p. 338]. În 1936, societatea l-a invitat pe sculptorul Oscar Han în vederea încheierii unui contract – finanțat din fonduri proprii – pentru realizarea unui bust al lui Miron Costin, ce urma să fie amplasat în Piața Roman Vodă [cf. Ziarul Curentul Romanului, an II, nr. 76/26 iulie 1936]. Biblioteca societății oferea cititorilor în 1915 – după opt ani de la înființare – un număr de 2100 de volume – din care 200 donate de Academia Română [Nicolae Apostol, cuvântare cu prilejul deschiderii noului an de activitate al societății, al nouălea de la înființare; cf. Ziarul Ecoul Romanului, an XV, nr. 708/11.11.1915] – și 8000 în 1941 [cf. Maria Vartolaș, op. cit., p. 338]. La sediul societății aveau loc periodic șezători literar- musicale [cf. Ziarul Ecoul Romanului, an XV, nr. 708/11.11.1915], recitaluri de muzică clasică, concerte corale; cf. Ziarul Înainte, Roman, nr. 7/4 martie 1907, Dosar nr. 37, Arhivele Statului Piatra Neamţ şi Societatea Culturală ,,Miron Costin”, Tipografia şi Legătoria Şcoalei de Arte şi Meserii, gradul II, Roman, 1933.

[8] cf. Ziarul Ecoul Romanului, an XV, nr. 708/11.11.1915.

[9] cf . Anca Lunguleac, Constantin Ostap, op. cit., pp. 326-337

[10] Constantin Cepreagă (1950-1992), absolvent al clasei de vioară de la Școala de Muzică din Roman, al Facultăților de Pedagogie și Canto de la Conservatorul George Enescu din Iași, tenor, solist al Operelor din Iași și Split; Vasile Panțiru (n. 1951), violonist, absolvent al Conservatorului de Muzică Ciprian Porumbescu din București, fost concert-maestru la Filarmonica din Helsinki; Constantin Lupu (n. 1952), violonist, absolvent al Facultății de  Pedagogie de la Conservatorul de Muzică George Enescu din Iași, dirijor al tarafului Datina din Botoșani; Marinică Botea, violonist, absolvent al Facultății de  Pedagogie de la Conservatorul de Muzică George Enescu din Iași, dirijor al Orchestrei de muzică populară Doina Moldovei din Iași; Emil Klein (1955-2003), violoncelist concertist, student la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, stabilit în Germania în 1978, unde a absolvit la clasa profesorului Gheringas, fost profesor la Conservatorul din Hamburg, deținător al premiilor Favorites (SUA), Prix Repertoire (Franța), Critica discului (Germania).

[11] Ovidiu Trifan, Viața corală romașcană în secolul XX, (Roman: Editura PapiruS  Media, 2006), p.32.

[12] Universitatea era structurată pe patru profile, având durata studiilor de trei ani, în urma cărora absolvenții primeau o diplomă: Facultatea Socio-Politică – altfel nici nu se putea vorbi de celelalte –  Facultatea Umanistă, Facultatea de Gerontologie și Geriatrie, Facultatea de Hobbi-uri și Terapie Ocupațională. Rectorul Universității era academician dr. Ana Aslan, vicerector, dr. D. Mircea, directorul I. N. G. G., secretar științific, Vladimir Iuliu Gusic, cercetător științific la I. N. G. G., președintele Consiliului științific, prof. univ. dr. Gheorghe Crețeanu, consilieri științifici:  dr. Constantin Bălăceanu-Stolnici de la I. N. G. G., prof. dr. Al. Cebuc, director al Muzeului de Artă din București, prof. dr. Mihai Cotrău și prof. univ. dr. Jean Hurjui de la I. M. F. Iași, prof. Al. Mitru-Pârâianu, membru al Uniunii Scriitorilor. Printre cei care au conferențiat aici a fost prof. univ. dr. Alexandru Husar de la Universitatea A. I. Cuza din Iași. În cadrul Universității a funcționat și corul bărbătesc Veteranul, condus de profesorul Ovidiu Trifan.

[13] Ovidiu Trifan, op. cit.,  p.31.

[14] Idem, op. cit., pp. 28-29, 37-39.

[15] În ziarul Ecoul Romanului, nr. 664 din 19 octombrie 1914, este anunțată inaugurarea Teatrului Modern,  având o capacitate de 436 de locuri, iluminat cu 101 becuri și trei lămpi mari, cu puterea a 2000 de lumânări. În afară de această sală, complexul dispunea de un hotel cu 45 de camere, berărie, cinematograf, club, cafenea. La inaugurare au fost invitați actori ai Teatrului Național din București, care au interpretat piesa Romanțioșii de Edmond Rostand, având în distribuție pe Maria Filotti și Lucia Sturza (n. n.).

[16] Până pe la jumătatea deceniului nouă, inginerul Virgil Petrovici era singurul specialist din țară în domeniul iluminatului artistic; autor a sute de articole de profil, participant la numeroase conferințe și congrese internaționale, membru fondator al Televiziunii Române, cel care a asigurat asistența de optică artistică la peste 2000 de emisiuni, colaborator apropiat al multor regizori și realizatori de marcă precum Liviu Ciulei, Dinu Cernescu, Iulian Mihu, Dan Pița, Ion Bostan, Alexandru Bocăneț, Tudor Vornicu; cf. Gheorghe A. M. Ciobanu, ,,Muzica, Teatrul, Cinema”, în: Istoria orașului Roman (1392-1992), (Roman: Societatea Culturală Roman-600, 1992), p. 353.

[17] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, nr. 669/14 decembrie 1914.

[18] cf. idem, nr. 664/duminică, 19 octombrie 1914.

[19] cf. idem, nr. 650/ 3 mai 1914.

[20] cf. Ziarul Curentul Romanului, 5 decembrie 1923.

[21] cf. Ziarele: Curentul Romanului, an I, nr. 54/duminică, 8 martie 1931, Curentul Vremii, an III, nr. 35/20 martie 1939, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[22] cf. Ziarul Curentul Romanului, an I, nr. 53/1 martie 1931.

[23] cf. Ziarul Gazeta Romanului, 21 noiembrie 1937, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț..

[24] cf. Ziarul Curentul Romanului, anVII, nr. 240/28. 02.1936, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[25] cf. Ziarul Curentul Vremii, 9. 01.1939, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[26] cf. idem, an III, nr. 35/20. 03. 1939, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[27] cf. Ziarele: Curentul Romanului, an II, nr. 86/01.11.1931, an II,nr. 89/22. 11. 1931,  an IV, nr. 163/10. 09. 1934, an VI, nr. 268/20.10. 1936, an VII, nr. 315/24.09.1937, Ecoul, an VI, nr. 55/16. 09. 1937, Răsăritul, an II, nr. 52/25. 06. 1942, Curentul Vremii, an IV, nr. 84/26. 02. 1940, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[28] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, an XV, nr. 698/30. 08. 1915, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[29] cf. Ziarul Răsăritul, an II, nr. 44/29. 03. 1942, Dosar nr. 43, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[30] cf. Ziarele: Ritmul Vremii, an VII/04. 10. 1937 și Curentul Vremii, an III, nr. 35/20. 03. 1939, Dosar nr. 43, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[31] cf. Ziarul Curentul Vremii, an III, nr. 35/20. 03. 1939, Dosar nr. 43, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[32] cf. Ziarul Curentul Vremii, an V, nr. 188-89/20. 02. 1941, Dosar nr. 43, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[33] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, an XV, nr. 675/05. 02. 1915

[34] cf. Ziarul Curentul Romanului, anVII, nr. 240/28. 02.1936, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[35] cf. Ziarul Ecoul, an IV, nr. 41/03. 06. 1937, Dosar nr. 43, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[36] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, nr. 669/14 decembrie 1914.

[37] cf. Ziarul Îndreptarea, nr. 17/19.08. 1918.

[38] Dosar nr. 11/1919, Primăria Romanului, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[39] Idem, ibidem.

[40] Conform unei statistici neoficiale dar verificabilă, Romanul, raportat la numărul de locuitori, este orașul unde s-au născut cei mai mulți mari muzicieni din țară. Întrucât studiul nostru nu vizează în principal acest subiect, dar, considerând că măcar tangențial sunt necesare câteva precizări, ne vom referi aici, rezumativ, la câțiva dintre muzicienii romașcani, nume de referință pentru istoria muzicii românești, unii recunoscuți și pe plan internațional: Paul Ciuntu – profesor la conservatoarele din Rostock, Gosslar și București, director la Conservatorul din Braunschweig, dirijor la Opera din Rostock, Orchestra simfonică din Gosslar,  compozitor, precursor al simfonismului românesc, anterior lui Enescu, exponent al romantismului târziu, influențat de estetica wagneriană – Alexandru Zirra – compozitor, creatorul poemului simfonic românesc,  profesor și rector al Conservatorului din Iași, ctitor al Conservatorului din Cernăuți, director al Operei din București – Mihail Jora – compozitor, creatorul liedului și baletului românesc, academician, profesor la Conservatorul din București, critic muzical – Sergiu Celibidache – adevărat magician al fenomenului sonor, […]unul din regii neîncoronați ai neastâmpărului sonor al lumii [Gheorghe A. M. Ciobanu, Spațiul și timpul (Piatra Neamț: Editura Crigarux, 1998), p. 53], dirijor, compozitor, matematician, filozof consacrat în fenomenologia culturii.

[41] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, nr. 711/02. 12.1915.

[42]cf. Ziarul  Îndreptarea, nr. 17/19 august 1918. Concertul a avut loc sub patronajul doamnei Kapri. Suma încasată, în valoare de 6068 lei, a fost donată de maestrul Enescu pentru cantinele mobilizaților și refugiaților. În ziua concertului Enescu împlinea 31 de ani. (n. n.).

[43] cf. Alexandru Cosmovici, GEORGE ENESCU ÎN LUMEA MUZICII ȘI ÎN FAMILIE (București: Editura Muzicală, 1990), pp. 194, 195. Sumele încasate au fost donate ca ajutor pentru văduvele și orfanii de război.

[44] cf. Ziarul Curentul Romanului, an IX, nr. 395/1909.

[45] cf. Ziarul  Ecoul Romanului, , nr. 709/ 1909.

[46] cf. Ziarul Curentul Vremii, an IV, nr. 84/26. 02. 1940, Dosar nr. 37, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[47] cf. Ziarul: Ecoul Romanului, nr. 669/14 decembrie 1914 șinr. 708/11. 11. 1915.

[48] cf. Nicolae Gr. Stețcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, op. cit., pp. 105, 106, 108.

[49] cf. Revista Cronica Romanului, an VII, nr. 7-8/1930, p. 230; în: Arhiva Episcopiei Romanului.

[50] cf. Ziarele: Îndreptarea, nr. 14/duminică, 29 iuluie 1918 și Gazeta Romanului, an I, nr. 21/27 iulie 1930.

[51] cf. Ziarul: Ecoul Romanului, nr. 650/03. 05. 1914, nr.664/19 octombrie 1914, și nr. 708/11. 11. 1915.

[52] Destinația inițială a acestei locații a fost de sală de ședințe a Intreprinderii de Țevi, apoi a devenit Teatrul Vasile Alecsandri – îndeplinind și rolul de casă de cultură – iar după construirea actualei Case de Cultură în 1971, a fost transformată în Cinematograful Flacăra (n. n.).

[53] Multe astfel de filme sunt asemănătoare tematic și calitativ cu producțiile de duzină de azi, în care personajul principal este de data aceasta eternul soldat american, eliberator și învingător planetar (n. n.).

[54] O bună parte a informațiilor din perioada de după 1950 sunt obținute de la persoane din Roman, direct imlicate în activitățile și manifestările cultural-artistice care au avut loc. Ziare locale n-au mai existat după deceniul șapte, iar în presa regională sau județeană nu apăreau informații despre spectacolele din Roman, ci numai din cadrul festivalurilor de masă (n. n.).

[55] Întrucât o ierarhizare valorică nu face subiectul acestui studiu, iar lista actorilor și regizorilor valoroși este destul de lungă, ne vom limita doar la comentariul de mai sus. (n. n.).

[56] Sunt cunoscute cazurile celor care au făcut carieră, în special ca interpreți de muzică ușoară și populară, lansați inițial în cadrul unor astfel de concursuri (n. n.).

[57] Despre impactul acestor manifestări asupra publicului vom discuta în continuarea acestui capitol (n. n.).

[58] Ambele formații au fost înființate de autorul acestui studiu, cu sprijinul conducerilor celor două instituții. Aceste coruri au susținut zeci de spectacole și concerte, au efectuat turnee în țară și străinătate, au înregistrat casete și CD-uri; cf. Ovidiu Trifan, op. cit., pp. 36-39.

[59] Obiceiul de a ignora această regulă se practica în toată țara, începând din perioada proletcultistă, când la spectacolele de la matineu sălile erau ocupate cu unități militare și clase de elevi, aduse obligatoriu din două motive: instituția teatrală trebuia să se susțină financiar; culturnicii zilei credeau că astfel se realizează accesul maselor la cultură, obiectiv ce făcea parte din programul PCR. Din păcate, așa se mai procedează și astăzi, ca dovadă că vechile mentalități nu dispar, mai ales dacă sunt susținute de aceeași culturnici sau de urmașii lor (n. n.).

[60] Dosar nr. 86/1885, Primăria Romanului, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[61] Dosar  nr. 11/1919, Primăria Romanului, Arhivele Statului, Piatra Neamț.

[62] Acesta este încă unul din aspectele care au condus la confuzia valorilor: pe de o parte, unii dintre acești ocazionali artiști amatori, în urma unor premii obținute și a încurajărilor venite din public, au început să creadă cu adevărat că au calități de artiști, socotindu-se egali cu cei adevărați; pe de altă parte, segmentul de public cu o educație culturală precară, văzându-și colegii pe scenă, au considerat că a fi actor, dansator sau cântăreț, nu e ceva atât de greu, odată ce și unul ca ,,nea Ilie de la sculerie” poate să facă așa ceva în timpul liber. Atitudinea aceasta a contribuit la alimentarea disprețului față de adevărații creatorii de artă, fapt care, din păcate, se perpetuează și astăzi (n. n.).

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s