METAMORFOZELE ŞCOLII ROMAŞCANE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

                                                                                                                              de  Pescaru Monica

    Şcoala romaşcană, ca întreg învăţământul românesc de altfel, a cunoscut în secolul XX numeroase transformări determinate de tendinţe, dar şi de regimuri politice. Lucrarea de faţă nu se concentrează însă pe schimbările instituţionale determinate de acest „perpetuum mobile” al reformelor sistemului, ci pe actorii principali: profesorul şi elevul. Construcţia acestui demers s-a bazat în principal pe presa locală şi pe urmărirea evoluţiei a trei dintre cele mai vechi şcoli din oraş: Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, Colegiul Tehnic „Petru Poni” (iniţial Şcoala de Arte şi Meserii) şi Grup Şcolar Industrial Construcţii de Maşini (iniţial Şcoala Normală „Ion Creangă”).

Un portret standard al profesorului sau elevului nu se poate realiza, ştiut fiind că factorul uman este divers şi schimbător, dar am căutat să surprind unele din trăsăturile general valabile,  specifice breslei dascălilor şi învăţăceilor.

În romanul lui Mihail Drumeş „Elevul Dima dintr-a şaptea”, eroul adolescentin Grig Dima are o deosebită consideraţie faţă de domnul Iliuţă, profesorul de română, la a cărui ore uită de sine, fiind vrăjit de elocinţa acestuia. Trimiterea la domnul Iliuţă nu este deloc întâmplătoare, căci are scopul de a-l introduce în scenă pe Neculai Apostol (fig.1), profesorul de română de la Gimnaziul Roman-Vodă de la începutul secolului XX (este numit în septembrie 1898). Respectat de întreaga comunitate, este tipul clasic de dascăl cu talent pedagogic, care influenţează şi modelează caractere. A fost profesorul lui Mihail Sadoveanu la Fălticeni, care vorbeşte cu drag de el, dar şi a lui Cezar Petrescu la Roman, care-l evocă într-un articol publicat în „Gazeta literară” din 1957 şi-i dedică romanul „Apostol”.[1] Activitatea acestui dascăl nu se rezumă doar la domeniul educativ, ci se circumscrie şi altor domenii adiacente, precum cel cultural şi social. Împreună cu dr. Mihail Burada ca preşedinte, iar el vicepreşedinte, formează echipa de conducere a Societăţii Culturale „Miron Costin”, care are meritul de a fi făcut din Roman „aproape unicul oraş care a transportat universitatea în provincie” prin conferinţele susţinute de oameni de ştiinţă de prestigiu, aşa cum el însuşi aprecia în cuvântarea rostită cu ocazia împlinirii a 9 ani de la înfiinţare.[2] Activitatea acestei societăţi, spicuind din acelaşi discurs al dl. Apostol, s-a manifestat pe „mai multe terenuri, unul mai important decât altul, pe terenul conferinţelor şi şezătorilor, pe terenul filantropic, pe terenul lecturii cu ajutorul bibliotecii pusă gratuit la dispoziţia publicului”.[3] Entuziasmul produs de intrarea României în război se va traduce printr-o „cuvântare plină de accente patriotice”, rostită de profesorul Apostol la Prefectură în faţa cortegiului de romaşcani  însufleţiţi de patriotismul declanşat de „măreţul eveniment”, cortegiu ce străbătuse „în sunetele muzicei militare strada Ştefan cel Mare, de la Divizie până la Prefectură”.[4] Pentru întreaga sa activitate „şcoala l-a răsplătit cu medalia clasa I Răsplata muncii pentru învăţământ, iar societatea l-a decorat cu Coroana României în gradul de ofiţer”.[5] Începând cu anul 1918, când distinsul profesor s-a stins din viaţă, se deschide un fond „Profesor Neculai Apostol” din veniturile (obţinute prin subscripţii) căruia se vor achiziţiona cărţi pentru copiii săraci şi merituoşi;[6] în anul1940 acest fond încă exista, Casa Şcoalelor contribuind cu suma de 510 lei.[7]

Alte nume sonore de dascăli care s-au aflat la catedrele acestui gimnaziu au fost scriitorul Calistrat Hogaş (istorie şi română), Mihail Burada (geografie) – compozitor, Constantin Dascălu, cu studii de arheologie la Berlin şi Bonn, Abraham Hollinger, autor de manuale de algebră, ulterior profesor la Universitatea din Bucureşti etc. De remarcat calitatea foarte ridicată a profesorilor de liceu, unii cu studii şi doctorate în străinătate, care ajung de multe ori profesori universitari, fiind un parcurs frecvent în perioada interbelică. De altfel, şi salarizarea era una destul de bună în această perioadă, venind şi ca o recunoaştere a statutului profesorului în societate.

Din nefericire, gradul de şcolarizare era unul destul de redus şi nici promovabilitatea nu excela, situaţia menţinându-se şi în perioada interbelică, fiind un fenomen destul de răspândit în şcoala românească. Existau fireşte şi elevi premianţi, aceştia fiind evidenţiaţi la serbările şcolare de sfârşit de an. La terminarea parcursului şcolar pe absolvenţi îi aştepta un examen de Bacalaureat extrem de dificil, un adevărat examen de maturitate, cu comisii formate mai ales din universitari; examenul se susţinea la mai multe discipline ( română şi matematică scris, restul oral – română, istorie, geografie, franceză, matematică, ştiinţe naturale), absolventul trecând în aceeaşi zi prin faţa mai multor profesori.

Una dintre preocupările Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, precum şi tema principală din dezbaterea publică interbelică asupra învăţământului a fost aceea a raportului dintre învăţământul teoretic şi practic. Românii erau atraşi de învăţământul teoretic, şi nu de cel practic (75,1% dintre şcoli erau teoretice şi numai 24,9% aveau caracter practic). Raportul celor care urmau cele două tipuri de şcoli era invers faţă de Europa, ceea ce arată o anumită inadecvare către lumea modernă; majoritatea doreau să meargă către facultăţi, pentru că facultatea le oferea şansa de a ajunge în posturi administrative; toţi doreau să ajungă în administraţia de stat, să fie funcţionari, dar prea puţini doreau să facă un învăţământ practic, să devină mecanici, instalatori etc., să aibă o meserie aşa cum solicita lumea modernă.[8] Învăţământul practic este bine reprezentat la Roman de Şcoala de Arte şi Meserii, devenită din 1936 Liceu Industrial, care pregătea tâmplari, rotari, legători de cărţi, fierari, lăcătuşi, tipografi etc., elevii fiind grupaţi în cadrul pregătirii practice în ateliere pe meserii şi nu pe clase compacte. În timpul războiului, în atelierele şcolii se lucra intens, elevii făcând muncă de război: căruţe militare, semnalizatoare de drumuri, iar tipografia avea comenzi de tipărituri din toată ţara, fiind singura sursă de venit a şcolii în această perioadă.[9]

Statisticile din perioada interbelică arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%.[10] În general, foarte puţini copii de la ţară ajungeau la liceu, taxele fiind foarte mari. Spre exemplificare, în anul 1936 taxele s-au mărit simţitor, elevii din cursul inferior de la Roman-Vodă plătind o taxă de 3850 lei, cei din cursul superior 4850 lei şi 7500 lei internii pentru întreţinerea completă. Participarea la fanfara liceului atrăgea înlesniri pentru părinţi cu privire la plata taxei şcolare.[11] Unii părinţi mai înstăriţi menţineau şi obiceiul de a-şi educa acasă copilul, aşa cum se făcea în perioada în care nu existau prea multe instituţii de învăţământ. Aproape fiecare liceu, inclusiv Roman-Vodă, avea elevi care susţineau examenul de Bacalaureat după ce au învăţat acasă, cu profesori particulari. Examenul era cel care atesta cunoştinţele, şi nu liceul urmat. Tot la liceele de stat sau la Universitate susţineau Bacalaureatul şi cei din liceele particulare. Erau şi familii care îşi permiteau să îşi angajeze profesori particulari pentru copii.

Preocuparea de nu supraîncărca elevul exista şi în perioada interbelică, ministrul Petre Andrei cerând diriginţilor să convoace o dată pe lună consiliul profesorilor clasei, la care vor fi invitaţi şi trei părinţi, reprezentanţi ai elevilor foarte bine dotaţi, mijlocii şi slab notaţi. Aceştia informau consiliul despre modul cum îşi fac copii lecţiile, cum se joacă, cât timp dorm etc. Propunerile părinţilor urmau să fie prezentate directorului şi profesorilor, în baza lor stabilindu-se trimestrial măsurile adecvate. Munca cerută elevilor trebuia să fie adecvată puterii elevului potrivit, conştiincios şi nu a celui mai bun din clasă.[12]

Înainte de instaurarea regimului comunist, uniforma şcolara avea o însemnătate total diferită faţă de cea pe care a căpătat-o în anii comunismului. Era un motiv de mândrie pentru elevii şcolilor româneşti, pentru că fiecare unitate şcolara avea pe atunci propria uniformă (fig.2). Din această cauză nici nu existau reglementări oficiale cu privire la ţinuta elevilor. Uniforma nu era văzută ca un instrument de distrugere a individului.  Atitudinea ostilă faţă de uniformă s-a născut în perioada comunistă, generată de dorinţa regimului de a topi cât mai mult posibil individualitatea cetăţenilor săi într-o masă omogenă.  Cei care au făcut şcoala în perioada comunistă îşi amintesc desigur de cravata roşie de pionier, de pamblica albă, accesoriu obligatoriu pentru fete, de numărul matricol cusut la vedere, orice abatere de la imaginea standard a elevului fiind taxată cu severitate (fig.3). În general, pionieratul „se purta” până la vârsta de 14 ani, după care liceenii intrau obligatoriu în rândurile UTC-ului. Astăzi se reîncearcă timid o reînviere a tradiţiei uniformei particularizată pe unitate de învăţământ, dar cu rezultate minime; din motive de securitate, şcolile au introdus obligatoriu însemne distinctive pentru elevi – legitimaţia şi ecusonul.

Perioada comunistă a transformat şcoala într-un mijloc eficient de îndoctrinare în cadrul programului de colectivizare ideologică a Partidului Comunist Român. Profesorii şi elevii aveau datoria morală să se lase „formaţi” de Partidul exemplar. La capătul programului de învăţământ se aştepta transformarea elevului într-un element productiv, gata să fie integrat  în marile unităţi industriale şi agricole ale ţării. Nici şcoala romaşcană nu a făcut excepţie. Transformat în şcoală medie în 1948, Liceul Roman-Vodă a revenit la acest statut în 1966, iar celelalte două unităţi şcolare, după o adevărată odisee de mutări, permutări, schimbări de denumiri, sunt transformate în final în licee industriale menite să formeze forţa de muncă calificată pentru industria din zonă.

Astăzi, dorinţa de modernizare şi europenizare a învăţământului a determinat o sarabandă de modificări în cadrul unei reforme discontinue, care a trimis în derivă sistemul. Consecinţele? O lipsă de încredere a părinţilor şi elevilor în posibilitatea şcolii de a-i forma pe aceştia din urmă pentru această societate tehnologizată şi foarte competitivă. De asemenea, şcoala nu mai este privită ca un element absolut necesar pentru asigurarea succesului în viaţă, care se traduce pentru foarte mulţi tineri în achiziţii materiale şi financiare. Apare întrebarea, desigur retorică, dacă mai poate fi astăzi profesorul un model pentru tinerii unei societăţi care promovează non-valorile?

BIBLIOGRAFIE:

1. Andone, Mihai, Vasiliu, Laurenţiu, Contribuţii la istoria unui liceu centenar, Liceul Industrial Nr. 3 Roman, Schiţă monografică, Roman, 1980

2. Ciobanu, Gheorghe A.M., Steţcu, Nicolae, Pagini din istoria Liceului Roman-Vodă 1872-1972, editată de Liceul Roman-Vodă, Roman, 1972

3. Rusu, Oana, http://www.ziarullumina.ro

4. „Ecoul Romanului”, 1914, 1915, 1916

5. „Îndreptarea”, 1918

NOTE:

[1] Nicolae Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Pagini din istoria Liceului Roman-Vodă 1872-1972, editată de Liceul Roman-Vodă, Roman, 1972, pg. 87

[2] “Ecoul Romanului”, an XV, nr. 708, 11 noiembrie 1915

[3] Idem, an XV, nr. 708, 11 noiembrie 1915

[4] Idem, an XVI, nr. 747, 21 august 1916

[5] „Îndreptarea”, an IV, nr. 6, 1 iunie 1918

[6] Idem, an IV, nr. 15, 5 august 1918

[7] Nicolae Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, op. cit, pag. 132

[8] Oana Rusu, apud Ovidiu Buruiană, http://www.ziarullumina.ro/articole;1005;1;19455;0; Pe-holurile-scolii-interbelice.html

[9] Mihai Andone, Laurenţiu Vasiliu, Contribuţii la istoria unui liceu centenar, Liceul Industrial Nr. 3 Roman, Schiţă monografică, Roman, 1980, pag. 44-45

[10] Oana Rusu, apud Cătălin Botoşineanu, http://www.ziarullumina.ro/articole;1005;1;19455;0; Pe-holurile-scolii-interbelice.html

[11] Nicolae Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, op. cit, pag. 123

[12] Nicolae Steţcu, Gheorghe A. M. Ciobanu, op. cit, pag. 129

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la METAMORFOZELE ŞCOLII ROMAŞCANE ÎN SECOLUL AL XX-LEA

  1. ib000 spune:

    greu cu tehnica asta!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s