Despre metamorfoza oraşelor româneşti

                         Despre metamorfoza oraşelor româneşti      

Motto: „Fiecare oraş este o carte care vorbeşte despre imaginarul generaţiilor succesive care l-au clădit. Trăim înconjurati de forme extrem de diverse ale unui imaginar concretizat, cristalizat.”

Radu Theodoru, România ca o pradă

Evoluţia unui oraş îşi lasă amprenta asupra structurii fizice a acestuia, punând în acord, în fiecare moment, cerinţele sociale, economice şi administrative, cu mentalităţile şi aspiraţiile culturale ale localnicilor. Dispariţia unor structuri vechi şi înlocuirea cu altele noi sunt, prin urmare, momente inseparabile, complementare, dar şi absolut necesare devenirii oraşelor, metamorfozării acestora.

Istoria urbană a statului român poate fi considerată relativ recentă în comparaţie cu aceea a altor spaţii urbane din Europa sau din alte continente. Oraşele de pe teritoriul vechiului Regat încep să se dezvolte, cu adevărat, după anul 1860.

Transformarea continuă, simbolic definită în tematica acestei conferinţe “Oraşele – hărţi în mişcare”, implică două coordonate: modernizarea şi distrugerea, interconectate între ele. A lua în considerare un singur termen al procesului de transformare înseamnă, de fapt, a rupe, în mod artificial, legătura strânsă dintre modernizare şi distrugere.

Distrugerea oraşelor, rezultată din acţiunea timpului, în urma unor calamităti naturale sau din voinţa umană, nu presupune, în mod necesar, o intervenţie instantanee, brutală, ci poate fi privită ca o degradare lentă, treptată, până la dispariţia fizică. Modernizarea reprezintă, la rândul ei, adaptarea la cerinţele, la exigenţele prezentului şi presupune a crea, a construi, acţiuni care sunt, de fapt, antonimele distrugerii.

Din această perspectivă, raportul distrugere/modernizare, determinant în transformarea unui oraş, este un proces continuu, dar nu liniar. Începând cu deceniul al şaselea al secolului trecut, intervenţiile modernizatoare au cuprins întreaga structură a localităţilor urbane şi se poate spune că s-a modificat, iremediabil, echilibrul global al acestora. Destinul oraşelor româneşti a fost influenţat de istoria politică a României de după al doilea război mondial. Sovietizarea statului român a impus o schimbare de optică în domeniul dezvoltării urbane. Regimul totalitar comunist a distrus centrele istorice ale oraşelor româneşti şi cartierele care le înconjurau, pentru a face loc construcţiilor de tip comunist şi a crea noi oraşe, pe ruinele propriei ideologii. Lipsa de viziune a regimului comunist nu a permis construirea unor cartiere multifuncţionale, care să răspundă cerinţelor mileniului al treilea. Acordarea autorizaţiilor de construcţie, fără să se ţină cont de istoria locului sau de caracteristicile acestuia, a condus la oraşele gen conglomerat de arhitecturi diferite şi nearmonizate.

Începând cu sfârşitul războiului, din punct de vedere al distrugerilor aduse organismului urban, pot fi delimitate câteva aspecte şi anume:

  • degradarea relaţiei urbanului cu mediul înconjurător şi a siluetei oraşului, prin extinderea acestuia, pe mari suprafeţe de teren, realizându-se, la noile limite ale perimetrelor, cartiere periferice de locuit, zone industriale, etc. În acest fel a dispărut interpenetrarea firească a oraşului cu natura, atât de caracteristică până în perioada interbelică, făcând loc unui contrast puternic între mediul artificial al urbanului şi mediul natural înconjurător;
  • modificarea radicală a ţesutului urban preexistent, în zone mai mult sau mai puţin apropiate de centrul oraşului, prin dispariţia unor parcelări, a fronturilor construite ale străzilor principale, degajarea unor construcţii etc;
  • intervenţii urbane punctuale în elemental vechi/istoric, care au alterat în mod semnificativ morfologia urbană, prin ridicarea unor noi construcţii, după alte principii urbanistice; s-au distrus, în acest fel, parcelarul, regimul de construcţie, înălţimea;
  • distrugerea centrelor istorice ale oraşelor, fie prin dispariţia/demolarea rapidă a acestora, fie prin deplasarea funcţiilor centrale într-un ansamblu nou construit, cel vechi intrând, deseori, într-un proces lent de degradare fizică.

Transformări ale oraşelor au avut loc bineînţeles şi în perioadele istorice anterioare. Dar după al doilea război mondial, amploarea lor a fost nemaiîntâlnită până atunci în România, iar scara noilor intervenţii a pus, de fapt, în criză şi a dus până la urmă, la dispariţia, în mare parte, a organismului urban preexistent. Trebuie menţionat însă faptul că o transformare la fel de radicală poate fi întâlnită în toate oraşele europene, ca un tribut adus dezvoltării generale rapide, după 1950.

Problema centrală în evaluarea raportului distrugere/modernizare este aceea a stabilirii cât mai corecte a distrugerii, ca necesitate impusă de evoluţia firească a societăţii şi a distrugerii datorată altor cauze, aşa cum a fost cazul României postbelice. Vorbim despre o conştientă voinţă de edificare a „oraşului nou, socialist” şi voinţa de a face să dispară mărturiile unei istorii incomode. În România postbelică, raportul distrugere/modernizare este influenţat de cauze interne, dominate de ideologia regimului comunist instaurat odată cu proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947 şi  de atitudinea profesioniştilor faţă de construcţia urbană, care trebuie pusă în contextul mai larg al evoluţiei pe plan european a urbanismului.

Au existat cel puţin două instrumente extrem de eficace pentru aplicarea ideologiei regimului totalitar comunist şi anume: proprietatea statului asupra terenurilor urbane şi comanda de stat (denumită „comandă socială”), care a deţinut o proporţie covârşitoare. A dispărut, practic, proprietatea particulară asupra terenului urban. Proprietatea imobiliară particulară a ajuns la cheremul planificatorilor urbani, iar despăgubirile, în cazul demolărilor, au ajuns să fie ridicole în raport cu valoarea reală a clădirii. Ambele instrumente au făcut posibilă apariţia marilor ansambluri de locuit şi a dotărilor cu caracter public.

Contextul economic şi politic de după instaurarea comunismului a avut un impact major asupra oraşelor. Dorind să-şi puna amprenta pe toate manifestările sociale, economice, politice şi culturale, autorităţile au demarat proiecte care făceau parte dintr-un program mai amplu de transformare a întregii ţări într-un şantier al socialismului care a culminat, în anii ’80, cu planul de sistematizare a satelor, plan ce urmărea ştergerea de pe harta României a unor întinse zone rurale tradiţionale. Autorităţile comuniste au schimbat nomenclatorul străzilor, al locurilor şi al instituţiilor, au demolat cartiere şi în locul lor au ridicat sute de blocuri, care au pătruns până în mijlocul oraşelor.

Au fost, de asemenea, vizate spre demolare bisericile (26 numai în Bucureşti, în anii ’80), a căror prezenţă deranja pe susţinătorii ateismului comunist şi materialismului ştiinţific. În secolele XVII –XIX, bisericile au fost clădite în număr mare, cele mai multe dintre siturile religioase distruse datând din această perioadă şi având astfel, valoare culturală şi de patrimoniu pierdută pentru totdeauna. Acolo unde nu au fost demolate, s-a ales varianta ascunderii lor în spatele blocurilor şi foarte rar, aceea a mutării, fireşte fără întreg ansamblul din care făceau parte.

Imobilele care fuseseră locuite de „reprezentanţii burghezo-moşierimii” au fost date, după naţionalizare, reprezentanţilor poporului, mai precis, reprezentanţilor nomenclaturii comuniste. Clădirile de patrimoniu istoric au fost lăsate în paragină sau au dobândit destinaţie de locuinţă, locatarii contribuind, de cele mai multe ori, la distrugerea acestora. Prototipul blocurilor de locuinţe, care înghesuiau câteva zeci de familii pe câteva sute de metri pătraţi adunau la un loc oameni diferiţi, din medii diferite şi cu formaţii diferite, obligaţi, din cauza constrângerilor, să trăiască împreună. Totul trebuia să fie uniform, individualitatea şi specificitatea nu erau acceptate sub nici o formă. Omul colectiv trebuia să fie redus la o formă abstractă şi de aceea, simplificat; el nu trebuia să aibă nevoie de prea mult confort sau de libertate, ci să se afle sub controlul nivelator şi pe cât posibil absolut al autorităţilor.

Pe plan internaţional, în perioada scursă de la al doilea război mondial a avut loc o evoluţie spectaculoasă în privinţa semnificaţiei acordate patrimoniului istoric. Ideile formulate, pentru prima oară după război, în Charta de la Veneţia (1964), au fost şi sunt exprimate cu cea mai mare claritate de Declaraţia de la Amsterdam (1975): „Patrimoniul arhitectural este un capitol spiritual, cultural, economic şi social cu valoare de neînlocuit” şi „Conservarea patrimoniului arhitectural este obiectiv major al planificării urbane şi amenajării teritoriului”. Istoria este inclusă, astfel, ca factor determinant în actul de proiectare urbanistică, mijloc indispensabil al afirmării identităţii culturale locale, naţionale sau regionale. În România este mult prea cunoscut rolul ideologiei promovate de statul comunist asupra dezvoltării urbane. Mă refer la ideea de locuinţă colectivă, ideea de modernizare, cât şi ideea de identitate culturală, bazată nu pe păstrarea şi integrarea în oraşul modern a structurilor urbane vechi, ci pe exacerbarea afirmării „specificului naţional”.

În contextul celor menţionate mai sus, se poate schiţa o periodizare a istoriei recente a oraşelor româneşti, în patru etape relativ distincte, fiecare având anumite particularităţi.

  • Perioada de la începutul deceniului al şaselea până la mijlocul celui următor.

Această perioadă se caracterizează prin absenţa, pentru majoritatea localităţilor urbane, până la începutul anilor ’60, a planurilor de sistematizare. Începutul distrugerii / modernizării oraşelor s-a fãcut, aşadar, prin intervenţii izolate, fără a se putea stabili o corelare între ele. După intervalul realismului socialist, deci după prima parte a acestei perioade, practica urbanistică s-a orientat spre urbanismul liber (funcţionalist). Aceeaşi orientare este demonstrată şi de limbajul utilizat în argumentarea soluţiilor: de cele mai multe ori nu se fac referiri la situaţia urbană existentă, ca şi când proiectarea urbană se făcea pe teren complet liber; negarea sau, mai bine spus, ignorarea oraşului anterior, din motive ideologice, precum şi datorită unei slabe conştiinte a valorilor urbane existente. Cel mai bun argument în această direcţie este, Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul Republicii Populare Române, din 1955, în care este inclus, ca sit istoric, doar cel al Cetăţii Sighişoara. Alături de acesta, figurează, de asemenea, câteva fronturi de străzi şi pieţe din Sibiu, Braşov, Bistriţa şi Oradea. Se poate nota absenţa oricărui ansamblu istoric urban din oraşele Munteniei şi Moldovei.

  • Perioada de la mijlocul anilor ’60 până la cutremurul din martie 1977. Prin prisma coordonatelor de mai sus, perioada poate fi caracterizată prin:

– existenţa planului de sistematizare, ca document urbanistic obligatoriu pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a fiecărui oraş. Această privire de ansamblu asupra localităţii a făcut posibilă evaluarea tuturor zonelor unui oraş. Pe motiv că oraşele vechi sunt neadaptate şi neadaptabile necesităţilor civilizaţiei contemporane, s-au realizat multe intervenţii care au făcut să dispară pentru totdeauna valori ale vieţii urbane româneşti. În anumite situaţii, valorile distruse nici nu pot fi evaluate, din lipsa studiilor şi cercetărilor istorice aprofundate, anterioare dispariţiei;

– creşterea accentuată a activităţii constructive. Din această perioadă datează realizarea sau definitivarea, în linii mari, a celor mai mari cartiere noi de locuit, numeroase zone industriale pe suprafeţe întinse, echipamente urbane publice, deseori concentrate în noi ansambluri centrale etc. Construcţia de locuinţe s-a făcut, în proporţie covârşitoare, în blocuri cu 5-11 nivele, prin mijloace industrializate. Acest fapt, împreună cu dimensiunea noilor cartiere, ne face să considerăm că în această perioadă s-a produs, de fapt, ruptura decisivă în raport cu oraşul preexistent;

– modificarea concepţiilor urbanistice în privinţa realizării ansamblurilor de locuit. Urbanismul liber a fost înlocuit cu unul care a încercat să definească, din nou, spaţii caracteristice ale oraşelor „tradiţionale”, strada şi piaţa, dar la o scară complet diferită de cea anterioară. Direcţia a fost legiferată prin Legea străzilor din 1975;

– evoluţia semnificativă în direcţia aprecierii patrimoniului arhitectural, de la obiectul izolat (protejat prin degajarea de clădirile învecinate sau prin integrarea lui în noi compoziţii urbanistice, complet diferite fată de cele originale) spre ansamblul urban. În consecinţă, centrele vechi, istorice ale oraşelor au fost obiectul unor cercetări aprofundate, complexe, finalizate prin studii de delimitare a perimetrelor şi propuneri pentru modernizarea lor, în care elementele fundamentale erau cele istorice. Trebuie subliniat faptul că în această perioadă încep să fie recunoscute valorile specifice ale centrelor unor oraşe din zonele extracarpatice, care până atunci fuseseră considerate a fi lipsite de orice valoare urbanistică. Această direcţie culminează cu studiul întocmit de Institutul de Arhitectură din Bucureşti pentru delimitarea zonei şi a centrului istoric al Capitalei (1976-77). Cu toate că administraţia părea, în unele situaţii, interesată de reconsiderarea centrului istoric, această direcţie a avut, din păcate, mai mult un caracter teoretic, fiind în concordanţă deplină cu evoluţia europeană.

  • Perioada care a urmat cutremurului din 1977 şi s-a încheiat la sfârşitul anului 1989.

Din aceşti 12 ani menţionez doar contrastul izbitor între nivelul atins în gândirea urbanistică în ceea ce priveşte raporturile cu istoria, pe de o parte, şi practica urbană, pe de alta. Urmările devastatoare ale cutremurului au constituit un pretext invocat (de administraţie, dar şi de profesionişti) pentru a distruge zone centrale întinse, dispărând valori incalculabile pentru civilizaţia noastră. Bucureştiul este exemplul în care amploarea distrugerilor a fost imensă (fiind, de aceea, puternic mediatizat), dar pierderi irecuperabile, la fel de importante, s-au produs în numeroase alte oraşe.

  • După 1989, a urmat perioada în care revine în atenţie problema identităţii oraşelor României.

Dinamicile contrastante, care le caracterizează evoluţia în cei 22 de ani scurşi, avertizează asupra faptului că, cel puţin în termeni urbanistici, chipul şi spiritul oraşelor noastre ar putea să se schimbe în mod semnificativ, în scurt timp, într-un mod cel puţin la fel de îngrijorător celui de dinainte de 1989.

Periodizarea de mai sus propune un rezumat al distrugerii/modernizării oraşelor noastre şi este o provocare spre evaluarea momentului actual al fenomenului urban românesc, cu scopul de a salva ceea ce se mai poate salva şi a îndrepta ceea ce se mai poate îndrepta.

În loc de concluzii

 

Primele două perioade menţionate au urmat, în linii mari, evoluţia gândirii şi practicii urbanistice europene. Ruptura cu aceasta s-a produs după 1977, atunci când în ţările occidentale prezervarea zonelor şi centrelor istorice intrase în practica curentă a proiectării şi când problemele care ţineau de patrimoniul urban au pătruns în conştiinţa locuitorilor. În ţara noastră, dominaţia autoritară a determinantelor politice s-a făcut remarcată şi prin modernizarea/distrugerea oraşelor, din motive diferite, în afara raportării la istorie.

Se estimează că, până în anul 1990, cel putin 29 de localităţi urbane au fost distruse şi reconstruite în proporţie de 85-90%, iar în alte 37 de oraşe erau, la acel moment, în curs demolări masive. Centrele vechi ale oraşelor care au căpătat, pe parcursul acestor decenii, statutul de centru istoric, au suferit degradări sau distrugeri totale de-a lungul întregii perioade aflate în discuţie, de la primele centre distruse şi reconstruite integral începând cu mijlocul anilor ’50, cum ar fi Galaţi, Tulcea, Bacău, pâna la cele dispărute în anii ’80, cum este cazul la Roman

O privire critică asupra oraşelor noastre va adeveri faptul că acestea sunt construite, mai degrabă, după proiecte de marketing decât după proiecte urbanistice care să asigure, cu adevărat, dezvoltarea lor. S-au fost făcute greşeli majore, care au transformat România într-o ţară de proprietari, din care o parte nu sunt capabili să-şi întreţină proprietatea. O greşeală majora a fost, de asemenea, transformarea terenurilor agricole în terenuri construibile, lucru care a permis specula imobiliară. S-a permis aproape oricui să construiască oricât şi oricum. Partea calitativă lasă, însă, tot mai mult de dorit.

Ce ar trebui să luăm în calcul astăzi?

 

Să „reinventăm” şi să învăţăm simplitatea, să ţinem cont mai mult de specificul locului, de arhitectura construcţiilor decât de decoraţiuni. Cred că trebuie să învăţăm o anumită modestie, simplitatea şi rafinamentul ce decurg din aceasta. Cred că multe dintre locuinţele noi sunt conformiste, copii ale caselor văzute în filme sau în vacanţe, dar asta nu se întâmplă numai în România. Diferenţa dintre România şi alte ţări apare la nivel de spaţiu public. Să invăţăm să acordăm mai multă atenţie spaţiului dintre imobile, ceea ce numim spaţiul public din România, care este mai important decât clădirile în sine şi care, în prezent, este totalmente neglijat.

Ce facem cu clădirile mediocre? Avem nevoie de clădiri mediocre, ca să le putem diferenţia pe cele remarcabile. Cred că democraţia este încă prost înţeleasă, atât în drepturi, cât şi în obligaţii. Iar una dintre obligaţii e să ţinem cont de spaţiul colectiv şi de cel public. Responsabilitatea fiecăruia se opreşte, în prezent, la uşa propriului apartament, iar holul blocului, trotuarul din faţa casei, strada, spaţiul de joacă etc., sunt ale nimănui.

În multe părţi ale lumii, dezvoltarea urbană se întoarce spre tradiţionalism. Pentru a ne dezvolta urban este necesară o mai mare implicare şi incidenţă a societăţii civile în opţiunile urbanistice. Să găsim soluţii pentru salvarea tradiţiei arhitectonice autohtone şi dezvoltarea armonioasă a unor zone de interes, din ţara noastră. Să avem grijă să păstrăm moştenirea şi să nu degradăm peisajul. Ar fi o pierdere iremediabilă.

Autor: ec. Marius Neculai

                                                 Preşedinte al Asociaţiei Pentru Antropologie

                                                                     Urbană, filiala Roman

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s