Voinţa neamului

                                    Voinţa neamului la Roman

autor:     Prof. dr. Ovidiu Trifan

 

Cele mai semnificative momente din viaţa tuturor popoarelor au generat întotdeauna şi pretutindeni creaţii poetico-muzicale sau numai muzicale, în care se remarcă factorul atitudinal faţă de evenimente şi realităţi istorice şi sociale, înregistrate în mentalul colectiv pe axa temporală. Cântecul patriotic s-a născut în mod natural ca forma de comunicare artistică a unor mesaje ce exprimă în esenţă idealurile unei colectivităţi, ale unui grup sau clase sociale sau, ulterior, ale unei întregi naţiuni. Dovada cea mai elocventă a faptului că muzica deschide şi cimentează comunicarea interumană o constituie audiţia şi intonarea colectivă a unor melodii îndrăgite de toţi membrii unui grup constituit pe baza aceloraşi idealuri. O muzică ce exprimă sufletul unui popor şi care întruneşte o adeziune generală, apropie şi sudează conştiinţele, reprezentând voinţa neamului.

Sociologul şi psihologul francez Gustave Le Bon remarca în lucrarea Psihologia mulţimilor că masele pot gândi şi pot fi influenţate prin imagini. Această constatare justifică şi explică acele situaţii în care cântecul patriotic a fost aservit unor interese politice diferite, în diverse epoci şi momente istorice. Cântece precum Deşteaptă-te, române, Hora Unirii, Trei culori, Pe-al nostru steag, Treceţi batalioane române Carpaţii, Voinţa neamului, au izvorât din sincere şi profunde sentimente patriotice, simbolizând şi exprimând iniţial aspiraţiile poporului. Unele din ele i-au însufleţit şi pe legionarii lui Zelea Codreanu, motiv pentru care au fost interzise prin anii ’50, în acea confuzie generală a valorilor, pentru a nu trezi sentimentele unora şi resentimentele altora. După două decenii, cântecul Trei culori – cu muzica şi versurile aparţinând lui Ciprian Porumbescu – a devenit imn de stat, dar având textul ,,adaptat” conform noii ideologii. În acest caz, din punct de vedere al versificaţiei, textul mutilat dat naştere unor adevărate orori poetice, iar ca mesaj el nu mai exprimă voinţa unui popor, ci doar a unui grup aflat la putere în acel timp. Întrucât, din varii motive, mulţi dintre concetăţenii noştri cunosc doar textul mutilat de la Trei culori, unii îl consideră şi astăzi, pe nedrept, cântec comunist şi, în cel mai bun caz, îl ignoră. Şi Deşteaptă-te, române – care a însufleţit mase de oameni de la paşoptişti la legionari – a fost interzis iniţial de proletcultişti, reabilitat apoi prin anii ’70 şi adoptat în prezent ca imn naţional, întrucât în acel decembrie sângeros al anului 1989, el a izvorât la unison din piepturile a zeci de mii de oameni, făcând cunoscută tuturor adevărata voinţă a neamului.

Cântecul patriotic – pe care ignoranţii de azi l-au aruncat la gunoi iar snobii îl dispreţuiesc – n-a fost inventat de nici un regim politic, cu atât mai puţin de comunişti. Premisele cântecului patriotic pot fi  identificate în vechile cântece cu caracter social care au apărut la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII – lea, odată cu răspândirea melodiilor iacobine în timpul Revoluţiei Franceze, al căror efect contaminator s-a materializat la noi în cântece cu o tematică ce reflecta starea de spirit din Ţările Române. Faptul că aceste creaţii nu au fost consemnate în momentul apariţiei, a determinat circulaţia şi transmiterea lor pe cale orală în diferite variante, aşa cum se întâmplă în mod firesc în folclor. Ca gen autonom legat de marile evenimente politice, cântecul patriotic s-a impus în preajma Revoluţiei de la 1848, având ca surse vechile cântece cu conţinut social – ca de exemplu, binecunoscutul Mugur, mugurel (Bate-i, Doamne, pe ciocoi,/ Cum ne bat şi ei pe noi) – dar şi pe altele cu mesaj revoluţionar importate, precum Marseillesa francezilor. Astfel, de la cântecele haiduceşti, de bejenie şi revoltă, cu expresie epico-dramatică, s-a ajuns la cele de expresie eroico-mobilizatoare,  pline de dinamism şi elan, care însufleţeau intelectualitatea de la 1848. În anii ce au urmat, cântecul patriotic a primit noi valenţe emoţionale, devenind un factor important în lupta pentru unire şi libertate naţională.

În momentele cruciale pentru soarta unui popor, reactualizarea figurilor istorice emblematice are un efect mobilizator deosebit, cu impact direct în conştiinţa colectivităţii. Muzicologia românească ne confirmă faptul că pregătirea şi înfăptuirea Unirii de la 1848 este reflectată în muzică mai mult decât oricare alt eveniment istoric din ţara noastră. Este un alt moment în care voinţa neamului s-a manifestat plenar, sintetizată pe plan poetico-muzical în binecunoscuta Hora Unirii. Referindu-se la semnificaţia horei ca joc popular, Vasile Alecsandri scria că aceasta este […]simbolul unirei, a dărei de mână, într-o singură familie[1]. Versurile bardului de la Mirceşti au circulat pe mai multe variante melodice, una dintre ele, cu titlul Unirea, fiind tipărită într-o colecţie de cântece populare a lui Dimitrie Vulpian[2] care afirmă că a cules-o din Roman, de la tatăl său, dând de înţeles că acesta o ştia din anul Unirii, motiv pentru care a datat-o 1859. Melodia notată de Vulpian la Roman era răspândită până în Bucovina, dovadă fiind o variantă a ei, cu modificări ale versurilor şi melodiei, culeasă de Alexandru Voevidca[3]. Este, poate, o primă dovadă că şi la Roman s-a manifestat voinţa neamului prin fapte, dar şi prin cântece.

După Unirea Principatelor Române, idealul independenţei naţionale a determinat apariţia unor creaţii – populare, semiculte sau profesioniste – în care se cântau faptele unor personalităţi devenite simboluri pentru istoria poporului român, ridicând astfel la un diapazon înalt dorinţa de libertate. Tema Războiului de Independenţă a avut un puternic ecou în cultura românească, atât în folclor – creaţie orală şi colectivă a celor care efectiv au avut un rol decisiv în câştigarea Independenţei – cât şi în arta şi literatura profesionistă. Premergător acestui eveniment, dar mai ales pe durata desfăşurării lui şi în perioada imediat următoare, au fost compuse numeroase piese corale şi instrumentale pe tema Războiului. Creaţiile populare săteşti şi orăşeneşti inspirate de acest moment important – atât pentru România, cât şi pentru ţările europene – simbolizează din nou voinţa neamului şi se înscriu în cercul mai larg al unei tradiţii muzicale folclorice în care se exprimă aspiraţiile unui neam şi prin care sunt glorificaţi cei care au luptat pentru ca ele să se împlinească.

Era firesc pentru ca după vremelnica unire înfăptuită de Mihai Viteazul, urmată după mai bine de două veacuri şi jumătate de Unirea Principatelor apoi de Războiul de Independenţă, să aibă loc şi Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Şi tot la fel de firească a fost şi reflectarea acestui eveniment în creaţii poetice şi muzicale.  Poezia Voinţa neamului, transpusă pe muzică de Ioan Christu Danielescu, aparţine lui Ioan Neniţescu, poetul-ostaş care a luptat în Războiul de Independenţă – fiind rănit în luptele de la Plevna – intelectual de aleasă cultură, doctor în filozofie al Universităţii din Leipzig. Creaţia sa poetică – fără a avea profunzimea contemporanilor săi Alecsandri sau Eminescu – a contribuit la închegarea epopeii noastre naţionale. Ea se caracterizează printr-un vibrant patriotism, răspunzând normelor morale şi civice ale timpului său. Poezia Voinţa Neamului a fost scrisă pe 20 iunie 1887 şi are ca temă ideea de libertate naţională şi  dreptul poporului la autodeterminare. Criticul şi esteticianul Mihail Dragomirescu a sesizat forţa mobilizatoare a versurilor şi, în prefaţa volumului postum Flamuri tricolore (1920), spunea că valoarea unui cântec de război nu constă nici în adâncimea gândirii, nici în perfecţiunea formei, ci în simplitatea şi energia accentului care mişcă voinţa. Aceste aprecieri concordă cu ceea ce spunea Napoleon, anume că un marş bun valorează cât o sută de tunuri. Numeroase poezii patriotice ale lui Neniţescu au fost sursă de inspiraţie pentru compozitori: Ion Vidu, Ionel Brătianu, Gheorghe Scheletti, Iacob I. Mureşanu, Ion Costescu, Francisc Hubic, Nicolae Oancea et al.  După 31 de ani de când au fost scrise, versurile poeziei Voinţa Neamului au fost înveşmântate armonic de compozitorul Ioan Christu Danielescu, pe atunci profesor de muzică la Gimnaziul Roman-Vodă (1916 – 1919). Cântecul a fost interpretat de elevii acestei şcoli şi prezentat în premieră sub bagheta compozitorului la Teatrul Modern din Roman, în preajma acelui memorabil 1 decembrie 1918. Ioan Christu Danielescu a intuit mesajul mobilizator al versurilor şi, utilizându-le ca text poetic, a creat o piesă muzicală cu o forţă expresivă deosebit de pegnantă. Muzica şi versurile au format un tot organic, inseparabil, răspândindu-se imediat în toată ţara şi devenind o adevărată Marseilleză a românilor. După expresia muzicologului Viorel Cosma, marşurile Voinţa neamului şi Pui de lei o altă melodie la fel de inspirată, compusă de Ionel Brătianu tot pe versurile lui Neniţescu – au fost adevărate şlagăre ale epocii[4].

Constatăm însă că în societatea noastră actuală, cântecul patriotic, ca şi conceptul de patriotism, au fost aproape complet demonetizate. O primă şi gravă eroare a fost cauzată de exacerbarea cultului personalităţii, practicat de conducătorii comunişti mai ales în deceniul al nouălea al secolului trecut, când s-a ajuns în situaţia grotescă de a asimila cântecul patriotic exclusiv cu preamărirea ,,iubiţilor” conducători. După 1989, această confuzie a provocat o reacţie de respingere a cântecelor patriotice, indiferent de conţinutul şi mesajul lor. La persistenţa şi agravarea erorii au contribuit şi lucrările unor filosofi occidentali – dar şi români – care promovează ideea că patriotismul este o noţiune artificială, lipsită de conţinut, perimată, lansată odată cu celelalte idealuri ale revoluţiei franceze. La fel de combătută este şi ideea de naţiune. De asemenea, noile realităţi economice şi sociale au şi ele un aport destul de consistent.  Surprinzător, aceste idei au început să convingă pe tot mai mulţi oameni, mai ales din tânăra generaţie, în special pe cei cu o pregătire intelectuală superioară. Curios este faptul că aceste idei vin din ţări unde simbolurile naţionale sunt respectate cu sfinţenie, iar cântecele patriotice sunt intonate cu seriozitatea cuvenită în momentele sărbătoririi sau comemorării unor evenimente de importanţă naţională.

Lăsând la o parte controversele referitoare la noţiunea de patriotism, considerăm că este de datoria noastră, dar şi a generaţiilor următoare, să cinstim memoria celor care au crezut în idealurile naţionale, au luptat şi s-au sacrificat pentru împlinirea lor, şi, în egală măsură, să acordăm respectul cuvenit acelora ale căror creaţii au dat glas voinţei neamului.

 


[1] Vasile Alecsandri, POEZII POPULARE ALE ROMÂNILOR,Bucureşti,Tip. Lucrătorilor  asociaţi, MDCCCLXVI, p. 323; apud : George Brezul : PAGINI DIN ISTORIA MUZICII ROMÂNEŞTI (Bucureşti: Editura Muzicală, 1966), p. 191.

[2] Dimitrie Vulpian, Musica populară,Balade,Colinde Doine, Idile, voce şi piano, ediţiunea culegătorului (Bucureşti, 1885), p.141, nr. 354.

[3] George Breazul, PAGINI DIN ISTORIA MUZICII ROMÂNEŞTI ( Bucureşti : Editura Muzicală, 1966), p. 212.

[4] Viorel Cosma, ,,Scriitori şi muzicieni în epocă”, în: Luceafărul, an XX, nr. 19/784, 7 mai 1977.

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Voinţa neamului

  1. ib000 spune:

    Thanks, but is not my article.I was just posted it.
    We are more authors that publish on this blog. But I thank you for reading it and appreciate it.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s