APORTUL ROMAŞCANILOR LA EFORTUL DE RĂZBOI (1916-1918)

APORTUL ROMAŞCANILOR LA EFORTUL DE RĂZBOI (1916-1918)

 Autor: prof. Monica Pescaru
Nefiind plasat în zona cofruntărilor directe, totuşi Romanul n-a fost ocolit de cortegiul de suferinţe şi orori pe care orice război le aduce după sine. Populaţia de aici a resimţit din plin ce înseamnă moartea, prin pierderea celor dragi, boala, sărăcia, lipsurile, mizeria şi, ca orice român în vremuri de restrişte, fiecare a încercat să-şi aducă contribuţia la uriaşul efort de război depus de o ţară întreagă, de la cei care – pe front – au luptat, sacrificându-şi chiar viaţa, până la cei din spatele frontului ce au susţinut, după posibilităţi, aceste nevoi de război, fie că a fost vorba de donaţii, contribuţii, muncă voluntară, îngrijirea orfanilor de război sau adăpostirea refugiaţilor etc. Am aflat mai ales din paginile presei locale despre toţi acei romaşcani care, cu puţin sau mai mult, şi-au adus aportul lor material şi moral, la efortul general de război, ştiind că acest conflict, nedrept şi nefiresc în sine, urmărea o finalitate dreaptă şi firească istoric pentru români – întregirea ţării. „A da pentru armată – îndemna Ion Agârbiceanu prin paginile ziarului „Vestea Nouă” la care a colaborat – înseamnă a arăta că ai mult simţ de recunoştinţă faţă de aceea cari te-au mântuit; a contribui pentru trebuinţele armatei înseamnă a ajuta biruinţa finală. Cinstind pe cei care pleacă azi din nou la luptă, cinstim şi pomenirea sfântă a tovarăşilor lor, care au murit cu arma în mână la hotarele ţării. Ei vor vedea că nu au murit zadarnic ”.
Sfârşitul campaniei din 1916 a fost, se ştie, unul trist. A urmat retragerea în Moldova, realizată într-o relativă ordine şi disciplină în rândurile armatei, în dezordine şi panică pentru populaţia civilă. Dar pe măsură ce trupele române soseau în Moldova dinspre sud, dinspre nord şi est soseau trupele ruseşti, ce ajunseseră la aproape un milion de oameni. Aşadar, Moldova trebuia să găzduiască şi să întreţină, pe lângă propria ei populaţie, pe cea refugiată din Muntenia, pe cea evacuată din zona de operaţii a armatelor ruso-române, armata rusă însăşi, toată armata română; problemele cele mai mari erau ridicate de alimentare, de dificultatea organizării transporturilor şi lipsa combustibilului. Şi cum iarna extremă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte nu erau de ajuns, s-a mai adugat şi molima teribilă a tifosului exantematic care, ajutat de aglomeraţie şi de lipsa de igienă a unei populaţii slăbită deja de alte lipsuri, a luat proporţii catastrofale .
Toate aceste greutăţi şi neajunsuri au lovit şi oraşul Roman, autorităţile locale încercând să facă faţă unei situaţii noi şi neprevăzute, care cerea soluţii prompte şi rapide. O activitate neobosită a depus Crucea Roşie din Roman, sub conducerea doamnei Cornelia Morţun, pentru organizarea şi dotarea spitalelor; de asemenea, infirmierele voluntare au îngrijit cu multă dăruire bolnavii şi răniţii. Energică şi voluntară, Cornelia Morţun era mereu prezentă în cele cinci spitale patronate de Crucea Roşie, dar mai ales în spitalul 242, unde se găseau bolnavii cei mai gravi. Ea coordona munca administrativă a filialei, se ocupa de distribuirea donaţiilor primite de la populaţie, făcea legătura cu organele ierarhice superioare şi cu misiunile medico-sanitare aliate, îndruma corespondenţa pentru ostaşii români căzuţi prizonieri. Tot din iniţiativa acesteia „s-a organizat în onoarea eroilor răniţi ce se află în căutare la spitalul Precista Mare din localitate o frumoasă serbare artistică urmată de un ceai”. Serbarea a avut loc în după amiaza zilei de Bobotează a anului 1917 şi „au participat la dânsa doamnele membre a Crucii Roşii şi personalul spitalului englez. Muzica militară a delectat asistenţa în tot timpul serbării cu arii patriotice, iar unii din ofiţeri şi grade în covalescenţă au declamat poezii. În timpul acestui festival s-a oferit răniţilor sandwichuri, torte, prăjituri, ceai şi vin”. Cu altă ocazie, un comitet de doamne de la Crucea Roşie, patronat de colonelul dr. Scurtu, a organizat serbări publice în Grădina Mare a oraşului cu scopul strângerii de fonduri pentru „ajutorarea răniţilor şi orfanilor din oraş şi judeţ”. Suma obţinută a fost de circa 80000 lei. Un sprijin important pentru Crucea Roşie a venit, aşa cum era şi firesc, şi din partea Episcopiei şi Protoieriei din Roman, din partea clerului ortodox. În acest sens, prin ordinul 1256 din 2 septembrie 1916, episcopul Theodosie cerea Protoieriei să aibă în vedere ca în fiecare biserică din judeţ preoţii să pună câte o cutie pentru Crucea Roşie, „îndemnând pe credincioşi de a da fiecare ceia ce va putea şi-l va lăsa inima în ajutorul răniţilor şi a familiilor celor morţi pentru patrie”. La finele fiecărei trei luni – preciza ordinul în continuare – banii se vor înainta la Protoieria Roman, care, la rândul ei, îi va preda la Cancelaria Sfintei Episcopii „după o anume listă spre a fi predaţi Societăţii Crucii Roşii”.
Biserica nu i-a uitat nici pe refugiaţii transilvăneni şi familiile celor mobilizaţi, în sprijinul lor episcopul cerând printr-un ordin similar celui amintit mai sus (nr. 1403 din 18 octombrie 1916), adresat protoiereului judeţului Roman, ca acesta să pună în vedere întregului cler nemobilizat din judeţ ca în fiecare lună, până la terminarea războiului, să dea salariul pe o zi pentru a se constitui astfel un fond pentru alimentarea unei cantine menite să dea hrană familiilor mobilizaţilor şi românilor transilvăneni.
De altfel episcopul Theodosie, alături de mitropolitul Pimen al Moldovei şi al Sucevei, s-a implicat activ, cerând preoţilor să colecteze bani şi îmbrăcăminte pentru soldaţi, a inspectat spitalele aducând alinare răniţilor şi a difuzat cărţi de îndrumare moral-religioasă în rândul acestora.
Din presa vremii aflăm că la Roman au funcţionat două cantine în perioada 20 octombrie 1916-30 iunie 1918, aflate sub „direcţiunea Comitetului regional”, pentru a veni în sprijinul familiilor celor mobilizaţi şi a refugiaţilor ardeleni, „în mare parte compuşi din intelectuali (învăţători, preoţi)” şi din ţinuturile ocupate. Cantinele au putut lua fiinţă „mulţumită concursului nepreţuit dat de George Kapri, prefectul judeţului”, secondat de domnii Alois Decker, primarul oraşului, Constantin Moşinschi, Popovici, Podaşcă, revizor şcolar, A. Laver şi Ch. Ştefănescu. Fondurile proveneau din donaţii şi cotizaţii lunare, precum şi din subvenţiile acordate de ministere, între care Ministerul Industriei, care a trimis un ajutor prim de 5000 lei, dar mai contribuiau, de asemenea, Societatea „Familia Luptătorilor” cu 2000 de lei lunar, „Uniunea Evreilor Pământeni” cu 3000 de lei lunar, Camera de Comerţ şi Sfatul Negustoresc (din donaţiile şi cotizaţiile comercianţilor şi industriaşilor) cu 2000 de lei lunar. Cantina numărul 1 a intrat sub administrarea lui A. Laver, iar cantina numărul 2 – administrată de V. Aronovici, preşedintele Camerei de Comerţ, Isidor Bring, preşedintele Sfatului Negustoresc, Lazăr Blecher, C.L. Dimitriu, membru al Camerei de Comerţ. Mult zel şi energie pentru bunul mers al cantinelor au depus şi domnii Alexandru Delimarcu, casierul „Familiilor Luptătorilor”, care, pe lângă subvenţiile acordate, asista în persoană la distribuirea alimentelor şi Iancu Avram. Alimentele se distribuiau pe baza unor carnete eliberate de Prefectură, în care se preciza numărul membrilor fiecării familii, norma stabilindu-se, firesc, după numărul persoanelor care compuneau familia celui ajutorat. Distribuirea alimentelor se realiza în zilele 1, 7, 15 şi 22 ale fiecărei luni la sediul cantinelor din strada G. Asachi şi Elena Doamna. Pe lângă alimentele în natură – pâine, carne, fasole, cartofi, făină, ceapă etc. – s-au mai distribuit şi ajutoare băneşti, iar în localul Şcolii de Meserii era amenajat un adăpost pentru dormit şi se oferea zilnic hrană refugiaţilor. Greutăţile nu au întârziat să apară însă, fondurile nefiind suficinte pentru a acoperi nevoile celor asistaţi în condiţiile în care numărul lor creştea, iar al celor care plăteau cotizaţii scădea, ceea ce l-a determinat pe prefectul Kapri să lanseze un apel adresat „tuturor persoanelor din oraş şi judeţ care au încetat a mai plăti cotizaţiunile lunare cantinei ce funcţionează în oraşul Roman pentru populaţiunea săracă şi a familiilor mobilizaţilor” să contribuie în continuare pentru binele a patru mii de suflete. „Sunt interpretul acestor patru mii de suflete pentru a vă ruga să depuneţi în contra chitanţelor casierului cantinelor d-l Cristea Ştefănescu achitarea sumei datorate. Nu mă îndoiesc – se spunea la finalul acestui apel – că-i veţi privi cu aceeaşi dragoste şi solicitudine şi vă mulţumesc cu anticipaţie.” Pentru că sumele provenite din cotizaţiile lunare nu erau suficinte pentru aprovizionarea cantinelor cu noi stocuri de alimente pentru iarnă, membrii comitetului pentru ajutorarea familiilor mobilizaţilor şi săracilor refugiaţi, întruniţi duminică, 16 iulie 1917, în reşedinţa lui V. Aronovici, au decis să acorde bani sub formă de împrumut.
Tot în beneficiul familiilor refugiaţilor şi mobilizaţilor Asociaţia Generală a Presei Române a organizat serbări în parcul oraşului în zilele de 22 şi 23 septembrie 1917 ce au cuprins teatru, dansuri, cu un număr de dansuri ruseşti executate de d-ra Malisof şi d-l Constant, jocuri, bufet, bodegă, plimbări cu barca, tombolă, preţul fiind de 2 lei de persoană. Serbările au primit un sprijin preţios şi din partea autorităţilor.
În noiembrie 1917 regina Maria şi principesa Elisabeta au inclus în programul lor de vizite la Roman şi cele două cantine; ele au fost întâmpinate de un public numeros, în majoritate compus din femeile şi copiii mobilizaţilor, care au salutat-o pe suverană cu strigăte de „Trăiască regina, trăiască principesa! Trăiască buna noastră mamă!”. Regina a primit explicaţii despre modul de funcţionare al celor două cantine, rămânând „pe deplin satisfăcută auzind că de la începutul războiului cantinele funcţionează împărţind gratuit alimente la peste 800 de familii sărmane. În urmă i se prezintă un raport detaliat asupra activităţii acestor cantine.”
Desigur, şi problema orfanilor de război a preocupat în aceeaşi măsură autorităţile centrale, dar şi locale. Se impunea infiinţarea grabnică a unor orfelinate care să instituţionalizeze aceşti copii şi să preia îngrijirea şi educarea lor, în condiţiile în care mulţi dintre ei erau fără nici un sprijin în urma decesului ambilor părinţi: tatăl pe front şi mama răpusă de molimă. În judeţul Roman au funcţionat 8 orfelinate, iar în oraş două, unul aparţinând Diviziei a 7-a Infanterie. Iniţiativa înfiinţării unui cămin pentru orfani şi a unui azil pentru invalizi a aparţinut prefectului G. Kapri. Fondurile urmau să fie obţinute din beneficiul adus de înfiinţarea la Roman a unui depozit de lemne tăiate, ce urmau să fie vândute la preţul maximal, rezolvându-se prin aceasta şi problema aprovizionării cu lemne a populaţiei. Nu avem informaţii cu privire la concretizarea înfiinţării depozitului, dar cert este că în noiembrie 1917 orfelinatul era aproape gata pentru deschidere, fiind nevoie decât de procurarea unor obiecte casnice necesare unei bune funcţionări. Sediul era situat pe strada Jora nr. 4 „într-o modestă casă amenajată însă după toate cerinţele unei locuinţe igienice şi sănătoase. În această casă a carităţii publice vor fi internaţi 23 de copii, toţi rămaşi orfani de pe urma războiului”, iar fondurile necesare întreţinerii vor fi procurate de primărie şi din diferite subscripţii publice. Un apel emoţionant pentru susţinerea materială a acestor cămine pentru orfani vine şi din partea preşedintelui Asociaţiei învăţătorilor romaşcani, Eugen Dimitriu, care propunea, cu speranţa că nu va refuza nici un coleg, ca fiecare profesor să doneze leafa pe o zi şi „fiecare şcoală să trimită prin revizorat din lucrul manual al elevelor, cămăşi, ciorapi”, iar băieţii să dea câte „o pălărie de paie făcută de ei.” „Grija ce vom arăta-o – se preciza în apel – faţă de aceşti copii, elevii noştri de azi sau de mâine, va stârni în inima lor drag şi recunoştinţa către noi, iar noi sufleteşte ne vom simţi destul de mulţumiţi că ne-am făcut cea mai sfântă datorie”.
Din dispoziţia Ministerului de Război de orfani trebuiau să se ocupe şi trupele armatei; Divizia a 7-a din Roman „a cules orfanii din zona unde a luptat” şi a înfiinţat provizoriu un orfelinat la Helegiu, unde orfanii au primit hrană şi li s-au acordat primele îngrijiri. Având în grija sa peste 100 de copii, acest orfelinat a fost mutat la Roman şi instalat în strada Ştefan cel Mare nr. 242. Şi cum statul prea puţin mai putea susţine financiar aceste instituţii, fondurile au fost obţinute şi în acest caz prin donaţii făcute de ofiţerii Diviziei a 7-a, care şi-au propus a-l patrona şi după război, prin lansarea unui număr de 32 de liste de subscripţie printre notabilităţile oraşului şi din reprezentaţii de binefacere (concertul Enescu, concertul Caravia) şi alte donaţii.
Oraşul Roman şi populaţia sa au avut de suportat povara grea a tuturor acestor nenorociri aduse de război, dar încercarea a fost în cele din urmă depăşită prin efortul comun al locuitorilor, al autorităţilor locale, al guvernanţilor şi al militarilor aliaţi. Reacţia fiecăruia a fost conformă educaţiei, preceptelor morale şi a posibilităţilor. Majoritatea a dat dovadă de solidaritate umană şi patriotism, iar tânăra generaţie nu are decât de învăţat din aceste lecţii ale istorie.
Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s