Mitropolitul Visarion Puiu, un glas în pustie

              Mitropolitul Visarion Puiu, un glas în pustie 

                                                                        autor: Prof. dr. Ovidiu Trifan

                                                                        Motto: Voi sunteţi sarea pământului…[ Matei, 5, 13]

Printre marii ierarhi moldoveni care au marcat istoria bisericească şi culturală a românilor, numele lui Visarion Puiu este chiar şi astăzi, după aproape jumătate de veac de la trecerea sa cele veşnice, cvasinecunoscut. Până în 1989, a-i pronunţa numele în public implica riscul intrării în atenţia Securităţii. Abia în 1996, la Paşcani, oraşul său natal, s-a constituit un comitet format din intelectuali ai urbei, având ca scop organizarea unor activităţi dedicate personalităţii înaltului ierarh, sub genericul Zilele Mitropolit Visarion Puiu.[1] La comemorarea a patruzeci de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Melchisedec Ştefănescu – cel pe care Nicolae Iorga îl aprecia ca fiind […[ o adevărată podoabă a Bisericii[…][2] – episcopul Lucian Triteanu spunea despre ierarhul romaşcan că s-a născut prea devreme pentru timpul pe care l-a trăit. La fel am putea spune şi despre Visarion Puiu, ca şi despre alte personalităţi care au aparţinut acestui neam, şi al căror glasuri, precum cel al mitropolitului păşcănean, de multe ori răsunau „în pustie”. Şi atunci, ne-ntrebăm retoric: oare în ce vremi ar fi trebuit să se nască aceşti oameni, pentru a fi în „ton” cu timpul lor? Tenacitatea şi vrednicia de care a dat dovadă Visarion Puiu în nobila şi dificila misiune de conducător spiritual, credinţa în cuvântul Evangheliei, pe care l-a predicat şi, mai mult decât atât, l-a pus în practică în spirit şi literă, identificându-se cu el şi oferindu-se pe sine însuşi, cu modestie, drept exemplu, sunt fapte care ne îndreptăţesc şi pe noi, cei de azi, să strigăm Vrednic este !, şi tot din aceleaşi considerente numele său trebuie să fie înscris în panteonul acelor mari ierarhi moldoveni a căror vocaţie a fost slujirea necondiţionată a lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De la elevul Victor Puiu la mitropolitul Visarion

 

În 1889 – datorită detaşării tatălui său cu serviciul de la Căile Ferate – Victor Puiu, cel care avea să fie supranumit ,,călugărul ostaş”, s-a mutat împreună cu familia la Roman, urbea natală a mamei sale. Aici a absolvit clasa a IV-a Şcolii primare de băieţi nr. 3, precum şi cei patru ani ai cursului inferior al Seminarului Sf. Gheorghe. După absolvirea cursului superior al Seminarului Veniamin Costachi din Iaşi, între anii 1900-04, tânărul Victor Puiu – după numele de mirean – a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, în paralel cu cele ale Facultăţii de Drept. În 1905, preferând viaţa monahală celei de preot de mir, a fost tuns în monahism în catedrala episcopală romaşcană, naş fiindu-i prietenul său, Ilarion Mircea, viitorul arhiereu cu titlul de Băcăuanul. După doi ani, a primit din partea Fundaţiei Episcop Melchisedec o bursă de studii la Academia de Teologie din Kiev, acolo unde studiase cu şase decenii mai înainte şi ierarhul academician de la Roman. Întors în ţară, a îndeplinit, pe rând, funcţia de director al Seminarului din Galaţi apoi al celui din Chişinău. Calităţile sale duhovniceşti, ca şi acelea de om de cultură, bun organizator, apărător curajos şi tenace al oricărei cauze drepte, cu o conduită morală ireproşabilă, l-au recomandat pentru înaltele funcţiile ierarhice de episcop al Argeşului (1921-23), apoi al Hotinului (1923-35), mitropolit al Bucovinei (1935-39), Şeful Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria (1942-43), post echivalent celui de mitropolit[3].

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…(Matei, 5, 10)

Opoziţia fermă, manifestată permanent de vlădica Visarion faţă de orice abuzuri săvârşite atât de autorităţile clericale cât şi de cele ale statului, precum şi critica dură a stării de inerţie în care se complăceau unii ierarhi, i-au atras – aşa cum era de aşteptat – antipatia nedisimulată a tuturor celor deranjaţi de asemenea atitudine tranşantă, şi care n-au piedut nici o ocazie de a se răzbuna. În august 1944, când ţara era ocupată de trupele sovietice, mitropolitul Visarion se afla la Zagreb, în Croaţia, trimis de patriarhul Nicodim Munteanu pentru sfinţirea unui episcop aparţinând Bisericii Ortodoxe Autocefale Croată, înfiinţată ilegitim printr-un decret al dictatorului ustaş Ante Pavelici. Invitaţia venise din partea statului croat, pentru zilele de 18-19 august 1944. Patriarhul Nicodim a evitat să participe la o hirotonire considerată a fi necanonică. Ştiind că mitropolitul mai fusese la Viena pentru a-şi trata o desprindere de retină, Nicodim îi sugerează să meargă el la Zagreb, pentru hirotonirea episcopului, întrucât, ca pensionar, nu mai are responsabilitate eparhială, apoi poate pleca la Viena pentru tratament[4]. Dar noua conjunctură politică din România, cauzată de actul de la 23 august, l-a determinat să aleagă calea exilului. De la Zagreb a plecat în Austria, unde a decis să rămână, evitând, astfel, aplicarea viitoarei hotărârii judecătoreşti de condamnare la moarte (în contumacie), pronunţată de Tribunalul Poporului la 21 februarie 1946. Acuzat pentru activitatea sa din Bucovina şi Transnistria şi, mai ales, pentru o aşa-zisă implicare în favoarea acţiunilor guvernului legionar de la Viena – guvern din care Horia Sima nu-l convinsese să facă parte – el a fost considerat criminal de razboi, trecut pe lista celor 302 de inculpaţi la nr. 293, judecat în lipsă şi condamnat la moarte în contumacie, fiind gasit vinovat de […] crima de dezastrul ţării, prin săvârsire de crime de război, constând în faptul de a fi părăsit teritoriul naţional, punându-se în slujba hitlerismului, atacând ţara prin scris şi prin grai, fapt prevăzut de art. 2, lit. j şi pedepsit de art. 3, alin. 2 din legea nr. 312/1945. De aceea este condamnat să sufere pedeapsa cu moartea[5]. Este singurul ierarh ortodox care a primit o astfel de pedeapsă abuzivă, ea nefiind anulată nici azi.

Pe de altă parte, şi Biserica a trebuit să ia o hotărâre în privinţa statutului său de preot şi ierarh, astfel că, pe 28 februarie 1950,  Sfântul Sinod, condus acum de patriarhul Iustinian Marina, l-a depus din treaptă (caterisit). În arhiva parohiei ortodoxe române din Freiburg se află transcrierea comunicatului prezentat de Radio România, şi publicat de protoiereul Sorin Petcu în iulie 2006[6]. Propunerea de caterisire a fost făcută de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, şi nu întâmplător. Acesta îi plătea pentru a doua oară lui Visarion nişte ,,poliţie” mai vechi: una era legată de faptul că în 1938 îi luase de sub jurisdicţie eparhia Maramureşului – de care oricum nu se îngrijea, după afirmaţia lui mitropolitului Bucovinei – dar şi pentru faptul că ar fi vrut să fie numit în acest scaun mitropolitan cumnatul său, Policarp Moruşca – post râvnit şi de Tit Simedrea, episcopul Hotinului[7]. Prima lovitură a primit-o din partea mitropolitului Nicolae Bălan atunci când acesta a contribuit la pensionarea sa forţată, în 1939. Îndepărtarea lui Visarion din scaunul mitropolitan a fost rezultatul unei acţiuni concertate a factorului politic şi cu cel ecleziastic. În primul caz, este vorba de regele Carol al II-lea şi istoricul Ion Nistor, ministru al cultelor şi artelor în guvernul liberal. Mitropolitul Visarion a refuzat să semneze un act prin care o parte din pădurile aparţinând Mitropoliei Bucovinei să fie donate Domeniilor Regale. El a reuşit să se opună presiunilor ministrului Ion Nistor şi să oprească accesul clientelei politice a liberalilor lui Gheorghe Tătărăscu la administrarea sutelor de hectare de pădure aparţinând Fondului Bisericesc Ortodox al Bucovinei, refuzând propunerile de ,,afaceri” venite încă din 1937, prin intermediul dr. Aurel Morariu[8]. În al doilea caz, era vorba de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, cel care, sus-menţionatele motive personale, a propus, peste un deceniu, în Sfântul Sinod, depunerea lui din treaptă. Dezonorantă şi deplorabilă atitudine, atât pentru istoric, cât şi pentru ierarh! Ion Nistor a mers până acolo încât a denaturat şi falsificat informaţii, aducând la cunoştinţă atât patriarhului Miron, cât şi regelui Carol al II-lea, faptul că însuşi mitropolitul şi-ar fi manifestat dorinţa de retragere din funcţie pe motive de sănătate[9]. Întrucât a fost convins că Visarion a comunicat Sfântului Sinod decizia sa de se retrage, suveranul şi-a dat şi el acordul pentru pensionare, semnând Înaltul Decret Regal din 11 mai, nr. 1498/1940[10]. Peste o lună şi jumătate, la 27 iunie 1940, Carol al II-lea, cu complicitatea lui Ion Nistor, a semnat un alt decret regal, apărut la 29 iunie în Monitorul Oficial, prin care era ,,reorganizat” Fondul Bisericesc din Bucovina[11]. Ca o ironie a soartei, cu o zi înainte, la 28 iunie, acelaşi rege semna cedarea către U. R. S. S. a nordului Bucovinei, Ţinutului Herţei şi a Basarabiei. Mitropolitul s-a retras la casa pe care şi-o construise la Vovidenie. În 1942, când a fost rechemat în Sinod, vlădica a afirmat clar că nu a depus nicio cerere de demisie sau de pensionare, şi că nu i s-a adus la cunoştinţă nici Decretul, nici motivele pentru care fusese eliberat din funcţie. În acelaşi an a fost numit de mareşalul Ion Antonescu şef al Misiunii Bisericeşti din Transnistria, încercând să reorganizeze activitatea Bisericii după ocupaţia bolşevică. Acceptarea acestei numiri a constituit unul din principalele capete de acuzare care au condus, mai întâi, la condamnarea la moarte, apoi caterisire.

Decizia absurdă a depunerii din treapta arhierească a mitropolitului Visarion a fost luată şi dintr-o descalificantă obedienţă a forului ierarhic superior faţă de nou-instalata putere comunistă, dar şi sub presiunea factorului politic extern, unul dintre motive, trecut sub tăcere, fiind scrisoarea pe care mitropolitul Visarion Puiu o adresase din Cernăuţi mareşalului Stalin – fost elev al seminarului din Tbilisi, exmatriculat în 1899 – prin care îi reproşa nedreptăţile la care era supusă Biserica şi credincioşii ei. Scrisoarea este datată 14 septembrie 1939, şi a fost expediată şi altor ambasade[12]. Stilul scrisorii ne oferă un adevărat autoportret caracterial al călugărului: tonul echilibrat, uneori, diplomatic, dar ferm, argumentaţie logică, din punct de vedere teologic, istoric şi cultural: […]…noi vom arăta cum chestiunea religioasă din actualele state sovietice, prin felul cum continuă a fi tratată, este departe de a folosi popoarelor sale[13]. Spre final, frazele sunt mai energice: Deci, în numele principiului libertăţii de conştiinţă şi de gândire, pe care revoluţia l-a predicat şi l-a garantat, dar numai formal, poporului rus […], venim a sugera, prin aceste rânduri, factorilor de conducere a noului stat sovietic rusesc, gândul studierii şi realizării unei cât mai urgente concilieri a principiilor sale cu cele ale religiei creştine evanghelice […][14]. Uneori, exprimarea capătă tonul unui avertisment peste timp: [… ]sentimentul religios poate fi oprimat sau viciat, dar, fiind indestructibil şi veşnic, un imperativ politic superior a impus întotdeauna conducătorilor de popoare o cale civilizată şi foarte mult necesară, iar nu încercări de vremelnică distrugere, ceea ce a slăbit şi întârziat întotdeauna consolidarea statelor şi progresul tuturor instituţiilor acestora[15].

 Spunem că scrisoare adresată liderului de la Kremlin a fost unul dintre motivele trecute sub tăcere, celelalte fiind, cu certitudine, legate de intransigenţa manifestată de ierarh faţă de toţi membrii clerului dar şi ai Sfântului Sinod, care tratau cu indiferenţă sau chiar abdicau de la îndatoririle lor, manifestând un comportament nedemn de calitatea de preot sau conducător spiritual. Actul de caterisire a fost anulat prin hotărârea Sf. Sinod al B. O. R. din 25 septembrie 1990, un gest reparatoriu inutil, nici măcar comparabil cu cel făcut de Cuza-Vodă în legenda lui Moş Ion Roată. În schimb, condamnarea la moarte e încă valabilă, probabil pentru că cei de azi sunt tot cei de-atunci şi, vorba lui Petru Rareş, acum sunt încă şi mai mari decât au fost.

În anii exilului a călătorit, forţat de împrejurări, prin Austria, Italia, Elveţia, Franţa, primind protecţie şi sprijin inclusiv din partea papei Pius al XII-lea. În 1948 Visarion Puiu a înfiinţat prima Episcopie Ortodoxă Română din Europa Apuseană, cu sediul la Paris, al cărei întâi-stătător a şi fost, încercând să refacă, astfel, unitatea exilului românesc prin Biserică. Întrucât n-a recunoscut autoritatea Patriarhiei Române – un alt motiv luat în considerare la caterisire – s-a pus sub jurisdicţia Sinodului Ortodox Rus de la New-York. În 1958, Mihail Sadoveanu, prietenul său din copilărie şi coleg la şcoala unde preda Mihail Busuioc – alias Domnul Trandafir – l-a vizitat la Paris, sfătuindu-l, fără succes, să-i trimită lui Gheorghe Gheorghiu-Dej un dosar prin care să-şi dovedească nevinovăţia, pentru a se putea reîntoarce în ţară. Scriitorul a revenit în 1958 cu aceeaşi propunere, însoţit, acum, de mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, viitorul patriarh. Aceştia i-au promis […] reabilitarea juridică şi canonică, un apartament în Iaşi, în Spiridonie, şi o pensie viageră, iar Sadoveanu i-a zis în finalul argumentărilor: „Aveţi garanţia noastră”. La aceste propuneri, Visarion Puiu a replicat: „Pe voi cine vă garantează? Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”[16]. Astfel, mitropolitul caracteriza situaţia politică de atunci, într-o singură frază. Evident, n-a dat curs invitaţiei, foarte tentante pentru un exilat. După un timp, Visarion a fost expulzat din Paris în urma unui proces intentat de preotul Vasile Boldeanu care făcea parte dintr-o grupare separatistă din cadrul Bisericii Ortodoxe Române de la Paris. El l-a acuzat pe mitropolit că ar fi pactizat cu puterea comunistă de la Bucureşti (!). Demersurile sale de reorganizare şi unificare a bisericilor române din S.U.A. şi Canada au fost un eşec[17].

 Hărţuit şi de legionarii lui Horia Sima – care s-au răzbunat pentru refuzul de a li se fi alăturat, compromiţându-l – dar şi de unii preoţi ortodocşi oportunişti, Visarion Puiu şi-a petrecut ultimii ani din viaţă într-o mănăstire a unui ordin romano-catolic, al cistercienilor trapişti, la Viels-Maison. Aici a murit la 10 august 1964, prohodit de câţiva preoţi români şi ruşi din apropiere, atât de sărac, încât n-a lăsat nici bani de înmormântare, el, care, în  cinci ani cât a fost mitropolitul Bucovinei, a alocat din fondurile pe care le gestiona, echivalentul în bani a 760 kg. de aur pentru acţiuni de binefacere[18]. Înmormântat iniţial în satul francez unde a murit, a fost ulterior exhumat şi depus în cimitirul Montparnasse.

Un glas în pustie

 

În afară de activitatea pastorală şi cea legată de îndeplinirea obligaţiilor canonice şi ierarhice, Visarion Puiu a s-a remarcat şi ca autor a peste 40 de volume şi câteva zeci de articole şi studii publicate până în 1944, când a părăsit ţara forţat şi definitiv. Dintre acestea, ne-a atras atenţia formularea metaforică a titlului uneia din cărţi, Glas în pustie, apărută în două volume publicate la Chişinău, primul în 1931, iar al doilea în 1933[19]. Alegerea foarte inspirată a titlului, amintindu-ne de Sfântul Ioan Botezătorul, este motivată de efectul pe care l-au avut eforturile şi demersurile sale, timp de 14 ani, în calitate de episcop al Argeşului apoi al Hotinului. Ecoul lor a sunat exact ca un glas în pustie, adică neluat în seamă de cei cărora li se adresase, le ceruse sprijinul, ori le atrăsese atenţia asupra unor nereguli, abuzuri sau anacronisme din viaţa şi activitatea Bisericii. Cele două volume conturează imaginea unei radiografii complexe, complete şi clare a problemelor cu care se confrunta clerul român în perioada deceniilor trei şi patru ale secolului douăzeci, timp în care ,,călugărul ostaş” a fost, pe rând, episcop al Argeşului apoi al Hotinului.

În prefaţa lucrării, aparţinând tot autorului, şi intitulată sugestiv Rostul paginilor ce urmează, mitropolitul Visarion Puiu îşi face cunoscută intenţia de a reuni, în paginile acestor volume, o serie de documente – însoţite de comentarii ample – care atestă intensa preocupare şi eforturile pe care le-a făcut, între anii 1921-35, atât pentru ridicarea prestigiului Bisericii şi a clerului, cât şi pentru îmbunătăţirea vieţii spirituale a poporului român. După cum rezultă din lectura documentelor, scopul autorului nu este evidenţierea propriilor merite sau justificarea neîmplinirilor sale, deoarece, spune Visarion, dacă multe din aceste năzuinţe nu s-au împlinit, vinovăţia nu ne revine nouă şi nici împrejurărilor, cât îndeosebi factorilor cu răspundere, care nu ne-au ascultat[20]. În ansamblu, cartea constituie o autoanaliză – cu vizibile accente protestatare – a activităţii sale ca ierarh pe deplin conştient de importanţa misiunii asumate, prezentată spre cunoştinţa contemporanilor săi şi a generaţiilor viitoare: […] publicăm în ordine cronologică în paginile ce urmează – spune autorul – spre obşteasca cunoaştere, mai întâi mănunchiul de propuneri şi cereri de ordin obştesc, făcute cârmuirii central bisericeşti, care deşi posibile de împlinit, n-au găsit nici ecoul, nici sprijinul trebuitor spre a fi realizate[21]. Pe ultima pagină a lucrării, ierarhul ne reaminteşte motivarea titlului ales: fără îndoială din tot cuprinsul  rezultă şi justificarea titlului dat acestor pagini de: „Glas în pustie”[22]. Sunt cuvinte care amintesc, tulburător, de celălalt glas în pustie care, cu peste jumătate de secol înaintea sa, a militat pentru propăşirea Bisericii, a culturii şi spiritualităţii naţionale, episcopul Melchisedec Ştefănescu.

 În paginile acestei cărţi se conturează o personalitate puternică, un om demn, care a ştiut să-şi afirme şi să-şi susţină opiniile cu multă fermitate şi curaj, chiar dacă în unele cazuri, spiritul său critic, acerb şi uneori chiar cu accente caustice, a deranjat atât autorităţile seculare cât şi pe cele ecleziastice, şi i-au provocat adevărate traume sufleteşti în perioada cât a fost ierarh, începând cu mutarea sa de la Argeş, după ce a intrat în conflict cu guvernul şi cu Palatul, continuând cu pensionarea mascată, la numai 59 de ani, pe când era mitropolit al Bucovinei şi culminând cu acea monstruoasă condamnare la moarte precum şi cu impardonabila obedienţă a Sfântului Sinod faţă de regimul comunist, prin actul de caterisire din 1950. Lucrurile acestea ne amintesc iarăşi de celălalt mare ierarh moldovean, episcopul Melchisedec Ştefănescu. Între cei doi vlădici există multe similitudini, nu numai în privinţa caracterului şi a înclinaţiei lor spre cultură şi filantropie, dar şi al unor experienţe de viaţă traumatizante care au condus, în ambele cazuri, la un sfârşit tragic, cauzat de interesele meschine ale politicienilor în cârdăşie cu fraţii lor întru Hristos.

O privire generală asupra conţinutului cărţii, ne dezvăluie o arie vastă de domenii, dintre cele mai diverse, care depăşesc cu mult procupările ce ar putea fi înscrise într-o aşa-zisă fişă a postului. Ca ierarh – mai întâi episcop, apoi mitropolit – a făcut tot ce a depins de el pentru îmbunătăţirea şi dezvoltarea vieţii religioase din România, precum şi a românilor din diaspora. Din păcate, multe din propunerile sale care s-ar fi putut materializa doar cu sprijinul moral sau financiar al autorităţilor ecleziastice, în special, şi cu al celor seculare, în general, au răsunat – după plastica expresie a autorului – ca un glas în pustie, neluate în considerare de factorii decizionali din comoditate, obtuzitate sau chiar rea-voinţă.

O primă categorie de probleme asupra cărora se opreşte, sunt cele de ordin administrativ şi organizatoric, şi pe care le-a analizat cu multă atenţie. În acest sens, s-a preocupat de: redobândirea de la Casa Regală a reşedinţei episcopale de la Curtea de Argeş, intrând în conflict şi cu Partidul Liberal; reorganizarea mănăstirilor, a internatului teologic din Bucureşti; înfiinţarea unui cămin pentru clerul înalt în capitală; constituirea unui departament sinodal pentru treburile bisericeşti externe; revizuirea şi completarea Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române; organizarea patriahatului român. În privinţa activităţilor misionare, vine cu propuneri referitoare la modalităţile de reprezentare a Bisericii noastre peste hotare şi se preocupă de bunul mers al lucrurilor în Episcopia românilor din America, ţară care a cunoscut un val masiv de emigranţi la începutul secolului al XX-lea.

Un domeniu fundamental pentru formarea viitorilor clerici este învăţământul teologic seminarial, pentru a cărui reorganizare structurală a pledat în repetate rânduri, atât prin adrese scrise către toţi factorii decizionali, cât şi prin intervenţii verbale în Sfântul Sinod, insistente, ferme şi bine motivate: […] cea mai firească creştere a unui viitor preot, trebuie să se dea încă din frageda lui vrâstă începând cu seminariile inferioare. […] O casă se începe de la temelie. Mai întâi, reorganizaţi seminarul, ca să dobândim din el un cler luminat. [23].

 Înfiinţarea unei Facultăţi de Teologie este absolut necesară, spunea episcopul, pe atunci, Visarion, dar la Iaşi, nu la Chişinău, cum se preconiza. Motivaţia este întemeiată pe argumente de ordin cultural şi moral. Atunci când se referă la […] duhul anticanonic şi antinaţional […], precum şi la atmosfera anarhică întreţinută în rândul credincioşilor din Basarabia de un grup de preoţi indisciplinaţi, tonul expunerii este imperativ: Purificaţi atmosfera vieţii bisericeşti […]. Liniştiţi anchetele şi parchetele, care de opt ani de zile sunt provocate la Chişinău şi numai la Chişinău […][24]. Starea de lucruri din această eparhie este descrisă în termeni plastici, dar vehement: Până atunci, însă, această facultate, pe care ziceţi că o doriţi tocmai ca un mijloc de însănătoşire a mediului din Chişinău va fi un fel de sanator în mlaştină, iar sanatoriile acestea trebuie făcute în loc sănătos şi deci aiurea decât la Chişinău. Sau, mai întâi asanaţi Chişinăul bisericesc şi apoi, de va trebui, să vi se dee şi această frumoasă instituţie[25].

 Consideră strict necesară şi urgentă înfiinţarea unei comisii care să sistematizeze codicele canonic al Bisericii Ortodoxe Române precum şi conceperea unei Legi de organizare Bisericii cât şi a Patriarhatului. Un loc aparte este rezervat discuţiilor pe tema adoptării calendarului îndreptat, problemă provocată în preajma sărbătorilor pascale din aprilie 1926 de nesupunerea de care a dat dovadă chiriarhul Chişinăului, precum şi de o circulară trimisă parohiilor de către prefectul de Bălţi, prin care se lăsa la alegerea fiecăreia data sărbătoririi Paştelui, după calendarul iulian sau după cel ,,îndreptat”. În faţa acestei situaţii ambiguie, Octavian Goga, ministru de interne, îşi exprimă acordul ca  dubla sărbătorire a Paştelui să fie permisă doar în acel an, pentru liniştirea spiritelor învrăjbite de manifestările anarhice. Hotărârea ministrului a provocat o şi mai mare tulburare. Demersul mitropolitului, prin care cerea ca Sfântul Sinod să ia atitudine, a rămas ca un glas în pustie[26].

În scopul bunei desfăşurări a serviciilor liturgice, Visarion Puiu face apel către Sfântul Sinod pentru actualizarea şi retipărirea cărţilor de cult conform normelor gramaticale şi lexicale româneşti, pentru a fi eliminate acele traduceri “monstruoase” – cum le numeşte el – şi în acelaşi timp anacronice, a căror încăpăţânată perpetuare prejudiciază buna înţelegere a conţinutului şi mesajului rugăciunilor atât de către popor cât şi de preoţi ori cântăreţi. Iată un exemplu pe care ni-l oferă Visarion Puiu, al ,,traducerii” Psalmului 28, 1-12: Aduceţi Domnului fiii lui Dumnezeu, aduceţi Domnului pre fiii berbecilor. Aduceţi Domnului mărire şi cinste, aduceţi Domnului mărire numelui lui, închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a lui… Glasul Domnului celui ce tae pară focului. Glasul Domnului celui ce clăteşte pustiul şi va clăti Domnul pustiul Cadisului. Glasul Domnului celui ce săvârşeşte cerbii şi va descoperi dumbrăvile şi în biserica lui tot carele grăeşte mărire. Domnul potopul va lăcui şi va şede Domnul împărat în veac.[27]. Sunt exemplificate şi alte asemenea ,,traduceri” a textelor liturgiceDe aceea, propune Sfântului Sinod constituirea unei comisii academice care să revizuiască traducerile, precum şi acordarea de premii pentru autorii unor lucrări valoroase cu profil teologic.

 O atenţie deosebită acordă, aşa cum era şi firesc, problemelor legate de situaţia clerului român, capitol plin de accente de indignare faţă de inerţia şi conservatorismul păgubos manifestat de Sfântul Sinod şi Patriarhie în adoptarea oricăror reforme. În capitolul referitor la o serie de ilegalităţi săvârşite prin ignorarea autorităţii Sfântului Sinod, Visarion Puiu face un adevărat rechizitoriu la adresa autorităţilor statale, cât mai ales a patriarhului Miron Cristea, întrucât acesta – în timpul crizei dinastice declanşată la 4 ianuarie 1926 prin renunţarea la tronul României a prinţului Carol – a acceptat să facă parte din Regenţa instituită de Parlament, fără a se consulta şi a solicita aprobarea forului suprem al Bisericii Ortodoxe  Române, delegând ca înlocuitor, tot fără acceptul autorităţii sinodale, pe mitropolitul Pimen al Moldovei. Semnalează, de asemenea, necesitatea pregătirii speciale a candidaţilor pentru funcţiile înalte în cler, precum şi reglementarea alegerii arhiereilor.

Într-unul din primele capitole mitropolitul Visarion face o amplă analiză a rolului pe care trebuie să-l aibă muzica bisericească în societate. Comentariul începe cu o întrebare tulburătoare: de ce nu mai merge lumea la biserică?[28]. Iată şi răspunsul, la fel de tulburător şi plin de curaj, formulat, cu siguranţă, pe baza celor pe care le constatase în vizitele pastorale: […] această răceală a credincioşilor noştri, numai ai noştri – subliniază autorul –  faţă de cultul public din biserici, este mult îndreptăţită. Ce să caute lumea la biserică? Cuvântul Evangheliei. – Cine i-l spune?… Rugăciuni cu cântări înălţătoare de suflet, unde se aud? Interiorul bisericii, neîngrijit şi mucegăit, respinge nu îndeamnă; iar numai mişcările în care se desfăşoară cultul la Altar, fiind mereu aceleaşi şi în aceeaşi lipsă de decoruri noi, plictiseşte.[29]. Ca şi marele său înaintaş, episcopul Melchisedec, vlădica Visarion semnalează decadenţa şi degradarea cântărilor de strană: Sufletul săteanului nu vibrează de muzica bisericească. El crede că, în biserică nu poate avea loc altă cântare decât cea a bieţilor noştri cântăreţi de strană[30]. Un alt motiv pentru care muzica psaltică nu era agreată, continuă autorul, ar fi calitatea cântărilor, denaturate  şi prin numeroasele imixtiuni orientale: cântăreţii de biserică, au fost încătuşaţi secoli întregi de muzică melodică orientală, în întoarcerea pe dos şi pe faţă a acesteia şi, în frământarea la nesfârşit a ei, ca pe o bucată de aluat[31]. Această situaţie era cauzată de lipsa de interes manifestată atât de forul superior al Bisericii cât şi de Ministerul Instrucţiunii Publice, fapt ce a determinat calitatea îndoielnică a învăţământului din şcolile de cântăreţi: De aceea muzica bisericească la noi a decăzut şi nu mai place astăzi credincioşilor[32], devenind, după cum spune în alt loc autorul, […] spaima credincioşilor cu simţ muzical cultivat în ziua de astăzi, şi ea constituie o cumplită ştirbire a înrâuririi, pe care o au serviciile divine asupra lumii[33]. La final, îndulcindu-şi, oarecum, tonul, menţionează că Abia în 1929, însuşi patriarhul Miron, constatând această stare de lucruri, înfiinţează o academie de muzică bisericească[34].

Un spaţiu amplu este alocat dezbaterii crizei culturale din Biserica Ortodoxă Română. Violenţa exprimării din acest capitol ne aminteşte celebrul manifest J’accuse a lui Zola. Acelaşi ton, îmbibat de vitriol, l-a folosit un deceniu mai târziu şi concitadinul nostru Mihail Jora, în articolele publicate la ziarul Timpul referitoare la nepăsarea crasă a autorităţilor şi implicarea factorului politic în destinele culturii şi muzicii româneşti. Visarion Puiu începe prin a aminti aportul cultural decisiv al Bisericii în veacurile anterioare, moşetnire valoroasă, dar nefructificată sau continuată şi, mai grav, ignorată. Aici citează cazul monumentalei Istorii a Bisericii Ortodoxe Române a lui Nicolae Iorga, netipărită de Biserică şi necitită de cler.

Constatând lipsa unei conştiinţe religioase în rândul poporului, el afirmă că e de mirare faptul că acesta a mai păstrat un sâmbure de credinţă, acoperit, însă, […] de stratul de spuză enormă, alcătuit din superstiţii şi ignoranţă crasă, în care ţărănimea învăleşte acel sâmbure al credinţei sale, spre care unii din priveghetorii cu răspundere privim adesea cu indiferenţă, sau ne îngrijorează numai în rare prilejuri [35]. Pregătirea precară a viitorilor preoţi îi transformă pe aceştia în simpli “funcţionari ai altarului”: Majoritatea clerului nostru, odata cu părăsirea băncilor şcolii, nu mai citeşte nimic, ceea ce ne arată una din cauzele grozavei noastre intârzieri culturale şi puţini sunt purtătorii de condei pentru literatura bisericească[36]. În continuare, acuză absenţa preocupării oficialităţii superioare a Bisericii pentru promovarea literaturii religioase: Suntem şi astăzi o Biserică, ce nu are încă, nici literatură teologică superioară, nici Biblie şi nici literatură religioasă pentru popor[37].

Una dintre consecinţele dezinteresului manifestat de Biserică pentru formarea unei culturi teologice adecvate a credincioşilor, o constituie proliferarea sectelor: Când omul nu-şi poate potoli setea fizica cu apă de izvor, este nevoit să bea din baltă. Când credincioşii nu-şi pot potoli setea sufletească prin clerul nostru, ei se duc la sectanţi. Sectele sunt pe organismul Bisericii semne ale unei stări de lucruri bolnave, ca şi semnele bolilor pe un organism uman[38]. Lipsa de personalitate a Bisericii afectează şi învăţământul teologic, în cadrul căruia constată: apariţia bizară de astăzi a feluritelor academii şi facultăţi de teologie, ca nişte excrescenţe, fără a fi încadrate în planul central al unei cârmuiri culturale superioare, conştiente de locul şi organizarea în care trebuie înfiinţate şi în care urmează a funcţiona. Şi atunci, dintr-un asemenea haos, evident că nu pot porni curentele culturale superioare şi ordonate, pe care le aşteaptă o Biserică şi un neam conştient de credinţa sa.[39]. Concluzia pe care o formulează e la fel de dură: Sub raport cultural, deci, astăzi, suntem o Biserică întârziată cu un cler întârziat.[40].

În finalul cărţii sale, în capitolul 34, initulat sugestiv Patriarhul (portret)[41], conturează, în tuşe violente, figura morală, în calitate de ierarh suprem, a patriarhului Miron Cristea, considerându-l principalul vinovat pentru starea de decadenţă a clerului român şi a tendinţelor accentuate de secularizare manifestate în rândul credincioşilor ortodocşi, în special a celor din mediul urban. Îi reproşează în primul rând calitatea pregătirii sale culturale, care este […] profană şi în cel mai mirean duh […], precum şi necunoaşterea realităţilor din Biserică, fapt ce l-a împiedecat să emită acte normative în concordanţă cu starea de lucruri prezentă[42]. De asemenea, […] din cauza nepregătirei sale teologice a cauzat Bisericii şi clerului pagube şi morale şi materiale, zbuciumul provocat din chestiunea calendarului îndreptat şi întârzieri ca reorganizarea învăţământului teologic, care putea fi demult terminată[43]. Acuză infatuarea şi autosuficienţa lui Miron Cristea: Îndărătnic în a primi sfaturi, întârzielnic a sprijini acţiuni bune, încrezut şi refractar, el a întârziat dezvoltarea bisericii române […][44].

Dacă unii l-ar putea bănui pe Visarion Puiu de subiectivism sau de invidie şi dorinţă mascată de a succede în trepta ierarhică ocupată de superiorul său, vom vedea că opinii complementare celor ale mitropolitului, le-a formulat, la adresa patriarhului, şi contemporanul şi intimul său prieten, poetul Octavian Goga, dar cu fineţea şi de la înălţimea intelectualului rasat. Într-una din notele sale cotidiene, datată 31 martie 1931, poetul îşi manifestă dezamăgirea faţă de comportamentul patriarhului, ca om, călugăr, ierarh şi politician. Din prima zi, spune Goga, […] acest călugăr chipos, cu profil bizantin […] nu i-a făcut impresia unui inovator, confirmând caracterizarea făcută de Visarion: Nu a venit nici ca un spirit legiuitor […]. În legea cultelor, cuvântul lui nu a adus nici o formulă salvatoare[45]. Dezamăgirea poetului e formulată usturător: Mărturisesc, însă, a coborât mult mai prejos decât modestul muşuroi pe care i-l acordau prevederile mele[46]. Ceea ce îl surprine pe Goga, era atitudinea vădit materialistă a patriarhului, asemănătoare unui […] funcţionar de duzină, grăbit pe calea norocului, ca atâţia alţii. […]. Noua slujbă i-a dat aere de grandoare şi o suficienţă ţărănească […], comportându-se […] ca un mazarin rural […] cu o […] meschină conformaţie de ţârcovnic boierit[47]. Ca şi Visarion Puiu, Goga constată că patriarhul, din momentul acceptării funcţiei de regent, nu numai că nu s-a mai ocupat de treburile Bisericii, dar nu şi-a asumat nici răspunderea unor decizii politice, păgubind şi Patriarhia, şi Statul: Un simţ de orientare în marile probleme de stat îi lipsea cu desăvârşire. […] Nu se călăuzea decât după un oportunism ieftin[48]. În conversaţii, […] bonomia se confunda cu trivialitatea […], nelipsind nici […] ireproductibile excese de limbaj[49]. Tulburătoare pentru conştiinţa publică erau şi consemnările din cronicile ziarelor de scandal, referitoare la aventurile sale galante.

În final, Visarion Puiu face radiografia forului ecleziastic suprem, Sfântul Sinod,  pe care-l consideră părtaş la starea deplorabilă a vieţii religioase româneşti din deceniile trei şi patru ale secolului trecut. Ca într-un adevărat rechizitoriu, mitropolitul formulează acuze directe, argumentate irefutabil. Analizează cauzele, pune la index vinovaţii şi îşi manifestă speranţa într-un viitor for legislativ bisericesc cu o nouă viziune. Tonul este plin de mâhnire, dar străbătut de accente de revoltă împotriva creierelor obtuze şi înţelenite ale celor care guvernează soarta Bisericii Ortodoxe. Concluziile sunt formulate ca răspunsuri date la trei întrebări retorice, puse sub umbrela uneia, de ordin general: Ce este Sfântul Sinod?[50]

La prima întrebare, Din cine este alcătuit Sinodul?, răspunde în maniera caracterizării unui personaj colectiv: un mitropolit bătrân, comparat cu […] o veche flaşnetă […] care […] redă fals cântece învechite şi nesuferite; un altul tânăr dar […] anchilozat de mândrie, încrezut şi înfumurat […], care a blocat multe reforme; alţi doi mitropoliţi, […] nişte bieţi incolori şi de niciun soi de pricopseală, două zero[…]; la aceştia se adaugă ]…] un mozaic ciudat de episcopi […] aleşi pentru un trecut mai mult politic decât bisericesc […] – izbitoare asemănare cu situaţia actuală (n. n.) – şi […] un grup de câţiva figuranţi şi tot aâţia arhierei […] care nu s-au remarcat prin nimic[51]. Adunarea aceasta e ,,patronată” de un patriarh […] lipsit de energie, de voinţă şi de spirit organizator, lipsit şi de organizarea sinodală permanentă pe care nu o vrea [..], a cărui personalitate nu e în măsură să confere Sinodului prestigiul şi autoriatea necesare[52]. În astfel de condiţii – spune Visarion Puiu – clerul rămas conştient pune sub semnul întrebării capacitatea acestui for şi a conducătorului său de a pune ordine în viaţa publică religioasă.

Cine sunt vinovaţii unei asemenea stări de lucruri?, se întreabă vlădica păşcănean, prilej cu care îi ,,încondeiază” pe vinovaţi: în primul rând, guvernele politice, care, […]din ignoranţă şi din calcule vinovate […] au dorit în funcţii înalte ierarhi incompetenţi; în al doilea rând, clerul, pentru că a îngăduit guvernelor să impună în Sinod [..] ciraci ai cluburilor politice, iar nu valori bisericeşti; cel mai mare vinovat e considerat clerul întregii Biserici, […]care, din espectativa lui tembelă […] nu a luat atitudine […] împotriva unui asemenea mişelesc asasinat şi criminal tratament dat bisericii lor de politicieni[53].

La treia întrebare, Îndreptarea?, părintele Visarion răspunde: Nădejdea trebuie căutată în viitor, căci în prezent […] avem ierarhii meritaţi. Din viitorul Sinod trebuie să facă parte clerici cu o ţinută morală ireproşabilă şi cu o solidă cultură teologică.

În ultimele rânduri ale cărţii, mitropolitul îşi justifică întregul demers dat publicităţii, ca dovadă a eforturilor şi a bunei sale credinţe puse în serviciul semenilor săi: […] în aceste pagini, se arată mănunchiu de chestiuni şi lipsuri bisericeşti, ce trebuiau realizate, dar au rămas neîmplinite, întârziindu-se astfel mersul bisericii române cu încă un deceniu. […]. Apoi, fără îndoială tot din cuprinsul lor rezultă şi justificarea titlului dat acestor pagini de: „Glas în pustie”.

La începutul expunerii noastre aminteam de acel act reparatoriu prin care, pe 25 septembrie 1990, Sfântul Sinod anula caterisirea lui Visarion Puiu. Ne întrebăm dacă ar fi necesară o asemenea “reabilitare” a sa, şi dacă faptul în sine ar servi operei ilustrului ierarh? Dar dacă Visarion Puiu, omul de o probitate morală exemplară, ar mai trăi, ar accepta această “reabilitare”? Ar avea nevoie de ea? Pe Visarion Puiu îl apără faptele sale, aşa după cum tot faptele îi condamnă pe torţionarii săi, mireni sau clerici. El a avut curajul să spună oricând şi oricui adevărul, în spiritul în care a fost educat şi s-a format, ştiind că doar Adevărul te face liber. Asemenea Mântuitorului, a pus mâna pe bici pentru a-i alunga pe noii zarafi din Casa Domnului. Ceea ce n-au ştiut persecutorii săi e că şi el, ca şi Melchisedec Ştefănescu, au avut “stofă de martiri”. Şi tot ei au mai scăpat din vedere şi faptul că tocmai prin neostoita lor ură, i-au martirizat pe cei doi arhierei, croindu-le veşminte perene pe care să le poarte cu smerenie în faţa lui Dumnezeu şi a Lumii.

 


[1]În 1997, la iniţiativa unor concitadini ai mitropolitului – colonelul (r) păşcănean Dumitru Stavarache şi Cătălin Cojocaru, directorul Editurii Moldopress Paşcani – a luat fiinţă Asociaţia Mitropolit Visarion Puiu, având ca scop reabilitarea şi cinstirea memoriei înaltului ierarh. Printre cei care au pus bazele Asociaţiei, amintim pe acad. Constantin Ciopraga, pr. prof. Ioan Ivan, pr. Mihai Mocanu, colecţionarul Vasile Niţă. Cf. Florin Ţuscanu, Un ierarh erudit şi un misionar iscusit; în: Postfaţă la cartea Din istoria vieţii monahale, de arhimandrit Visarion Puiu, reeditată la 100 de ani de la apariţie, Editura Cetatea Doamnei, 2011, pp.1-2. Primele patru ediţii ale Simpozionului anual ce i-a fost dedicat au avut loc la Paşcani, după care, membrii Asociaţiei, în colaborare cu pr. dr. Florin Ţuscanu, au transferat la Roman  manifestarea cultural-religioasă intitulată Zilele Mitropolit Visarion Puiu, ajunsă în acest an la a XVII-a ediţie. [n. n.].

[2] Nicolae Iorga, ISTORIA LITERATURII ROMÂNEŞTI (Bucureşti: Editura Minerva, 1983; ediţie îngrijită de Rodica Rotaru), III, p. 119.

[3] cf. Florin Ţuscanu, idem, op. cit., pp. 3-17.

[4] cf. Pr. Dumitru Valenciuc, www. convorbiri-literare.dntis.ro/VALENCIUCmai9.html.

[5] Revista Rost, Revistă de politică şi cultură creştină, nr. 9, noiembrie 2003.

[6] Mihael Balint, “Visarion Puiu rămâne condamnat la moarte”, România Liberă, 2 august, 2008: Radio România din 29 martie 1950, ora 22. Marele Sinod al Patriarhiei Bisericii Autocefale Române s-a întrunit azi dimineaţă sub preşedinţia Patriarhului Justinian Marina. Sfântul Sinod a examinat cazul mitropolitului Visarion Puiu, care conduce în străinătate o acţiune dăunătoare Ortodoxiei şi Republicii Populare Române. Sinodul a constatat că mitropolitul Visarion Puiu a complotat împotriva Bisericii Ortodoxe Române încă din 1925, prin faptul că a scris un articol în ziarul “Unirea” nr. 25 (Organ al Bisericii Greco- Catolice Române), omagiind pe Papa şi Biserica Catolică, dovedind prin aceasta că era agentul imperialiştilor încă din 1925, şi apoi, mitropolitul a părăsit România fără permisie, iar acum este un conspirator în slujba imperialiştilor şi a Vaticanului, voind să smulgă Biserica Ortodoxă Română din legăturile actuale, adică să o rupă de la sânul Bisericii-Mame, Biserica Rusă. Pentru aceste fapte, ţinând seama de propunerea mitropolitului Nicolae Bălan, Sfântul  Sinod hotărăşte în unanimitate: 1. Mitropolitul Visarion Puiu este caterisit (depus din trepta bisericească); 2. Toate actele pe care le emite în străinătate sunt neavenite, iar ortodocşii români din străinătate trebuie să-l considere ca pe un laic, ce nu mai aparţine Bisericii Ortodoxe.

[7] Apud: Pr. Dumitru Valenciuc, www. convorbiri-literare.dntis.ro/VALENCIUCmai9.html.

[8] Idem, ibidem.

[9] Desbaterile Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Române. Sesiunea ordinară din anul 1938; în: BOR, An LVI, nr. 1-4, ian-apr. 1938, p. 4. Idem, în: BOR, An LVI, nr. 11-12, nov-dec. 1938, p. 78-79

[10] Apud: Pr. Dumitru Valenciuc, www. convorbiri-literare.dntis.ro/VALENCIUCmai9.html.

[11] Idem, ibidem.

[12] cf. Vasile Iancu, „O prietenie complicată”, România Literară, nr. 23/12-16 iunie 2009.

[13]cf. Web sursa: http://miscarea.net/b2/index.php?blog=4&title=i p s s mitropolitul visarion puiu in ap&more=1&c=1&tb=1&pb=1

[14] Idem, ibidem.

[15] Idem, ibidem.

[16] Vasile Iancu, „O prietenie complicată”, idem, op. cit.

[17] cf. idem, ibidem.

[19] Părintele dr. Florin Ţuscanu, protopop de Roman, a descoperit ambele volume în la Biblioteca Academiei Române şi pregăteşte reeditatrea lor [n.n.].

[20] Visarion Puiu, GLAS ÎN PUSTIE (Chişinău, Tipografia Cartea Românească, 1931), p. 2.

[21] Idem, ibidem.

[22] Idem, op. cit., p. 103.

[23] Visarion Puiu, op. cit., p.52, 55.

[24]Idem, op. cit., p. 52.

[25] Idem, ibidem.

[26] Idem, op. cit., pp. 38-45.

[27] Idem, op. cit., p. 63.

[28] Idem, ibidem.

[29] Idem, op. cit., p. 13.

[30] Visarion Puiu, op. cit, p. 13.

[31] Idem, op. cit., p. 14.

[32] Visarion Puiu, op. cit, p. 14.

[33] Idem, op. cit., p. 16.

[34] Idem, op. cit, p. 17.

[35] Idem, op. cit., p. 78.

[36] Idem, op. cit., p. 79.

[37] Idem, ibidem.

[38] Idem, op. cit., p. 80.

[39] Idem, op. cit., p. 82.

[40] Idem, op. cit., p. 80.

[41] Idem, op. cit., pp. 99-100.

[42] Idem, op. cit., p. 99.

[43] Idem, op. cit., p. 100.

[44] Idem, ibidem.

[45] Octavian Goga, POEZII. PROZĂ  (Ediţia a II-a; Bucureşti: Editura Doina,2001), pp. 107-112.

[46] Idem, ibidem.

[47] Idem, ibidem.

[48] Idem, ibidem.

[49] Idem, ibidem.

[50] Idem, op. cit., p. 100.

[51] Idem, op. cit., p. 102.

[52] Idem, ibidem.

[53] Idem, ibidem.

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Mitropolitul Visarion Puiu, un glas în pustie

  1. zamoreanu` spune:

    Salut.., aveți un blog foarte bine îngrijit.., felicitări.
    Mi-ar place să facem schimb de link-uri.., vă sugerez să aruncați o privire peste pagina mea (http://zamoreanul.wordpress.com/), urmând să-mi comunicați dacă sunteți de acord cu propunerea.
    Mulțumesc pentru amabilitate și timpul alocat.

    • ib000 spune:

      Mulţumesc de apreciere. Cu siguranţă voi citi blogul http://zamoreanul.wordpress.com/
      nu musai în reciprocitate, cât din curiozitate.
      În privinţa schimbului de linkuri, nu am considerat necesar, până în prezent, să afişez vreo listă cu blogurile pe care le frecventez. Nu din alt motiv dar suntem pe aici vreo trei autori, fiecare cu gusturile sale.
      Spor la scris!

      • zamoreanu` spune:

        Mulțumesc.., numai bine ție și coautorilor.
        Doamne ajută.

      • zamoreanu` spune:

        Mulțumesc mult.., vă voi urmări și citi cu multă atenție tot ce postați.
        Sănătate și succes alături de cei dragi.

  2. ib000 spune:

    citesc, citesc…

  3. Fiecare glas îşi are urechile sale! 🙂

    • ib000 spune:

      Prin alte vremuri (nu de mult apuse) erau chiar prea multe urechi pentru o singură voce.
      Fapt nu întotdeauna folositor nici măcar pentru ascultător🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s