SEXUL LITERATURII ROMÂNE

SEXUL LITERATURII ROMÂNE

autor Emil Nicolae

În anul 1948, G. Călinescu publica un eseu aproape uitat de criticii literari de azi deşi, recitindu-l, ar fi găsit în ele multe sugestii profitabile pentru noile modalităţi de abordare a literaturii. Eseul se intitulează „Poezia ” şi începe prin a stabili „virilitatea” lui Titu Maiorescu – care poate fi considerat patronul literaturii noastre moderne – pe baza unor detalii biografice privind relaţiile sale cu femeile: „Femeia reprezintă pentru el o avere mobilă, o piesă de inventar casnic care trebuie mereu să fie util fenomenal. Cu ideea absolută a fiinţei respective (cu „femeia”, adică – n.m.) , indiferent de vicisitudinile fizice şi morale, el nu are de-a face /…/ Maiorescu are concepţia ţăranului că femeia nu preţuieşte cât bărbatul, colorându-şi numai ştiinţific şi filosofic această opinie /…/ Criticul considera pe femeie inferioară şi din punct de vedere etic, din cauza excesului de pasiune. După el superioritatea bărbatului stă în obiectivitatea lui, adică în putinţa de a se ridica până la adevăr. Logica este instrumentul adevărului. Însă femeia e ilogică.” Iar mai încolo, G. Călinescu conchide despre mentorul junimist: „Examenul mentalităţii lui Maiorescu ne poate ajuta să facem unele generalizări prin care să înţelegem tipologia oamenilor creatori români. Problema sexualităţii este capitală într-o literatură, totul pivotând în jurul ei, şi am remarcat la Titu Maiorescu o tendinţă spre . Divorţul, în accepţia filosofică în care luăm această noţiune, înseamnă originar despărţire de drumuri. E un fel de a spune că drumul bărbatului şi cel al femeii nu sunt identice. Filosofiile superioare europene au o structură bisexuală, după imaginea antropologică, sunt cu alte cuvinte dualiste.” Pe scurt, în concepţia lui Maiorescu, „opoziţia mitologică e aceea dintre absolut (care ar fi apanajul „bărbatului” – n.m.) şi relativ (apanajul „femeii” – n.m.)”, ceea ce înseamnă că „femeia nu are existenţă metafizică”, în timp ce bărbatul are (v. „suficienţa virilă a Luceafărului”).
Nu mai zăbovesc asupra „(in)corectitudinii politice” a acestor afirmaţii, cum am zice noi azi, şi mă opresc la percepţia literaturii din acest punct de vedere, oricât ar părea ea de „sexistă” (în fond, muzele tuturor artelor sunt de gen / sex feminin, adevăr imposibil de eludat). G. Călinescu scrie: „Există două soiuri de scriitori, şi , sau didactici şi gnostici. Cuvintele le folosim într-o accepţie foarte largă şi eliberată de sensurile comune. Idealist şi didactic este, de exemplu, Maiorescu mai mult decât Eliade (I. Eliade Rădulescu – n.m.). Moliere, La Bruyere, Balzac sunt realişti. /…/ Realistul e confident în schema eternă a universului, dimpotrivă, idealistul e pesimist. Aceste două tipuri de mentalităţi nu sunt fireşte pure şi elementele contradictorii se amestecă. În general, totuşi, tipologia ne ajută să definim. Astfel, în literatura română scriitorii de tip idealist, didactic, pesimist (şi deci meliorist) abundă. Realiştii sunt încă până azi rari, imaginaţia metafizică e mai puţin focoasă.” În sfârşit, după o incursiune în zona literaturii noastre erotice, G. Călinescu constată: „Dacă luăm în examinare, sub raportul eroticii, principalii poeţi români, vom avea surprinderea să constatăm că majoritatea suferă de suficienţă virilă; fie încercând repede ca Eminescu un divortium spre a-şi spiritul viril de neantul femeii, fie ignorând cu totul în poezie un al doilea factor originar. Eliade e o figură foarte interesantă şi bogată sufleteşte şi pare la prima vedere un scriitor de tip idealist didactic. În realitate el e tocmai contrariul /…/ Gr. Alecsandrescu, aparent delicat, are spirit de celibatar. Celibatul e forma sa de separaţie. /…/ Opera lui Bolintineanu pare bântuită de un senzualism cras. Poetul nu are filosofie aşa de înaltă încât să-şi pună, ca Eminescu, problema sexelor. Intuitiv, el era un celibatar setos de uniune conjugală… /…/ Trecem peste V. Alecsandri, cu mult mai puţin poet erotic. Tipul lui e al unui celibatar, prelat, pe lângă care femeia joacă rolul de ancilla. /…/ Misoginismul lui A. Pann şi al lui N. Nicoleanu e de-a dreptul grobian. Aceşti oameni sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie erotică, cer totul de la natură. Macedonski, delicat în viaţa intimă, nu cântă femeia. /…/ Anghel s-a sinucis pentru o femeie, ca să scape de ea, n-a cântat însă factorul feminin. Bacovia nu-i poet erotic. /…/ Arghezi, Barbu nu sunt de asemeni poeţi erotici. Camil Petrescu în poezie cântă ideile, în proză denunţă pe femeie ca improprie pentru speculaţia filosofică. Lucian Blaga cântă pământul, materia, ca principii; materia nu ia niciodată proporţiile unui factor egal coparticipant. /…/ În rezumat, adevăratul poet erotic român, în sensul superior al cuvântului, rămâne Conachi, exceptând pe Eminescu, care e un poet aşa de mare, încât, chiar profesând distanţa faţă de femeie, aspiră mereu spre ea. Coşbuc, ca idilist, a atins adesea struna erotică, însă nu altfel decât Eliade. /…/ În schimb, cu C. Pavelescu, M. Codreanu, I. Minulescu înfloreşte la noi poezia mistificaţiei erotice, un fel de interpretare locală a tristeţei lui Don Juan…” (eseul călinescian se încheie cu o investigare a „realelor” din opera lui Ion Creangă şi o scurtă cercetare a poeziei bucolice)
Din cele de mai înainte se observă că G. Călinescu a avut câteva intuiţii geniale în privinţa efectului pe care-l poate avea asupra literaturii poziţionarea autorilor faţă de chestiunea erotismului. Dar a rămas la nivelul sugestiei şi la consemnarea unor „cazuri”, fără să rişte o caracterizare generală a literaturii noastre pe baza lor şi, eventual, o valorizare a ei din aceeaşi perspectivă. Acum, după felul în care au decurs lucrurile ulterior în ştiinţa literaturii – şi, mai ales, folosind mijloace interdisciplinare – se poate spune / risca mai mult. În primul rând e de reţinut exclusivitatea masculină a poeţilor / autorilor citaţi, asta însemnând (din unghi psihanalitic) o tendinţă obsesivă de rezolvare prin scris a „complexelor ombilicale”. Poezia lirică („idealistă”, în termenii lui G. Călinescu) se acomodează cel mai bine cu acest proces, pentru că ea este „genuină” prin definiţie, între toate formele de expresie literară. Pe de altă parte, „genul liric” este cel mai vechi din toată istoria culturii şi a fost inventat de femei în scopuri practice (incantatorii: liniştirea sau adormirea nou născuţilor, dar şi stimularea bărbatului în timpul actului sexual. Bărbaţii l-au preluat / imitat ca să-şi „îndulcească” maturizarea / emanciparea (de ce nu înţărcarea?!). În istoria tuturor literaturilor lumii au existat perioade „de creştere”, mai lungi sau mai scurte, în care lirismul a fost dominant. În literatura română (oricum foarte tânără, dacă o socotim după „principiul ficţionalităţii” şi nu coborâm forţat spre cronicari), lirismul a rămas majoritar până de curând, la apariţia „optzeciştilor”. Sau, altfel spus (psihologic), scriitorii noştri au purtat fustiţă până la o vârstă înaintată! Şi, să luăm aminte, proza şi teatrul nu au fost scutite de acest fenomen. Aşadar avem, iată, o primă evaluare a sexului literaturii noastre. (Semnificativ e faptul că nu apare nici o femeie printre „principalii poeţi români”, cum îi numeşte G. Călinescu, şi nu va apărea multă vreme după aceea. Iar acolo unde ele au apărut, în celelalte literaturi – v. seria de la Sapho la Emily Dickinson şi apoi la Sylvia Plath -, fie că s-au dovedit nişte „cazuri” cu explicaţii particulare, fie au constituit manifestări de reintrare în posesia domeniului.)
Limba maternă (aici, mai exact spus, „maternală”) joacă şi ea un rol important în această situaţie. Grijulie, protectoare şi darnică, exact ca o mamă, limba română conţine în ea însăşi poezia (de aceea „românul e născut poet”, putea să zică V. Alecsandri, cu dreptate şi se vede în abundenţa de „producţiuni” până în ziua de azi). Dacă vom deschide la întâmplare un dicţionar şi vom citi numai o parte din cuvintele de pe o pagină, vom simţi cum poezia se oferă de la sine, imediat! Asta e de bine, sau de rău? Scriitorul comod („liricoid” sau „leneş”, după Ion Barbu) va fi mulţumit, fără să-şi dea seama cât de posesivă e limba-mamă: nu-i pune probleme, nu-l munceşte, nu-l surmenează. Li se întâmplă atât prozatorilor cât şi dramaturgilor, dar mai degrabă poeţilor. Însă de aici reiese şi lipsa de performanţă, cu predilecţie în confruntările internaţionale. Traduse, în oricare altă limbă, poeziile noastre lirice îşi pierd orice vlagă. Pe de altă parte, e de luat în seamă faptul că periodic, cam la 3-4 decenii, reapare întrebarea: de ce nu avem roman? (şi asta după ce istoria literaturii consemnează deja apariţiile de gen – v. celebra anchetă din anii ’30 ai secolului trecut, ulterioară afirmării lui Rebreanu, Papadat-Bengescu, Sadoveanu ş.a.). Acum câţiva ani, m-am întâlnit la Iaşi cu (atenţie!) romancierul Nicolae Breban şi am discutat această problemă, iar el mi-a confirmat incapacitatea structurală a autorilor români de „a proiecta” romanul, din cauza lipsei de vocaţie constructivă şi a modelului „catedralei” (cum s-a spus despre romanul occidental). Motiv pentru care N. Breban şi-a ales ca maestru pe Th. Mann şi ca reper Muntele vrăjit… În ce mă priveşte, aş înlocui – la tema în discuţie – şablonul „catedralei” cu modelul falic, care mi se pare mai adecvat. Concluzia e că şi deficitul de virilitate din limba română întârzie apariţia romanelor adevărate (în locul povestirilor lungi pe care le avem).
Despre „feminitatea limbii române” a scris acum câţiva ani şi Irina Petraş . Autoarea, preocupată de „genurile” limbii române, investighează definiţiile şi face un lung şir de „genosanalize” (cf. G. Bachelard: „analiza unei pagini literare prin genul cuvintelor”), ajungând la constatări interesante: dintre cele 500 de substantive cel mai frecvent folosite de Eminescu, 170 sunt feminine şi doar 40 masculine (90 fiind ambigene – I.P. refuză termenul „neutre”); în timp ce ambigenele sunt cele mai numeroase la G. Bacovia (şi asta îmi aduce aminte de ceea ce-mi povestea la Bacău, în urmă cu ani, regretatul Al. Paleologu: în Franţa, un traducător şi bun cunoscător de literatură română, ne recomanda să-l traducem mai des pe Bacovia ca să ne impunem în literatura europeană). Concluzia Irinei Petraş, care se bazează pe relaţia dintre vocabular şi imaginarul poetic: „Pornită la drum să descopăr feminitatea limbii române, i-am descoperit, mai degrabă, . Femininele au o greutate indiscutabilă, ele sunt , apa vieţii verbalizate. Dar rolul ambigenului în descrierea lumii româneşti este uimitor. /…/ Cele două feţe ale ambigenului nu se neutralizează (româna nu are neutru!), ci se potenţează.”
Totuşi, oricât de abilă ar fi demonstraţia şi de exemplară invocarea unor autori (de pildă: „androginizarea perspectivei poetice” la Eminescu), impresia de „feminitate” (de la „impressio, -onis” lat. – presiune, apăsare, asalt) pe care o transmite limba română nu poate fi evitată. Şi aş mai adăuga aici două argumente (extraliterare?), pe lângă povestea cu romanul: mult discutata absenţă a unei istorii coerente a filosofiei româneşti şi neclaritatea legislaţiei. Situaţia filosofiei nu se datorează, oare, incapacităţii vocabularului nostru de a „conceptualiza”? G. Călinescu se referea (v. mai sus) la „dualismul” filosofiilor superioare europene şi la „structura /lor/ bisexuală”. De ce nu a lucrat „ambigenul” şi în acest sens? În plus, E.M. Cioran recomanda cândva, cu elocvenţă şi ironie: „Dacă vreţi să faceţi legi, folosiţi limba franceză; lăsaţi limba română pentru poezie!”.
Revenind la literatură, trebuie spus că nu e cazul să fim pesimişti. Desigur, avem de o parte prestigiul „masculin” (tare) al literaturii germane (acompaniat de toleranţa literaturii engleze), ca şi celebritatea „transsexuală” a literaturii franceze. Ele par obiective greu de atins. Dar avem, de partea cealaltă, modul „neutru” de manifestare a literaturii ruse care, deşi provenită dintr-o limbă „feminină”, a produs poezie, roman şi teatru de cea mai bună calitate. Problema e maturizarea / emanciparea literaturii noastre în timp util, adică atâta vreme cât ea mai contează în rândul valorilor contemporane.

Résumé

LE SEXE DE LA LITTERATURE ROUMAINE

La nature dominante féminine de la langue roumaine (lexique et structure grammaticale) se reflète dans l‘incapacité de notre littérature de construire (par exemple, nous avons des récits, longues ou courts, mais pas des véritables romans). Par conséquence, et pour le moment, notre littérature conserve son caractère «féminine», passive, non compétitive.

comunicare prezentata la Conferinta Nationala de Antropologie Urbana, editia a III-a, 2011

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la SEXUL LITERATURII ROMÂNE

  1. ane spune:

    “Dacă vreţi să faceţi legi, folosiţi limba franceză; lăsaţi limba română pentru poezie!”.🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s