Medalion Profesor Gheorghe Platon

Medalion, Profesor Gheorghe Platon

autor: prof. dr. Ovidiu Trifan

Motto: Fiecare învăţătură e legată de o serie de suferinţe
(Sergiu Celibidache)

Sergiu Celibidache ne-a lăsat cea mai frumoasă definiţie a ceea ce este, într-adevăr, pedagogia: a-i învăţa pe alţii este cea mai înaltă formă de activitate umană . Cei care o practică sunt numiţi ,,dascăli”, ,,pedagogi”, ,,educatori”, ,,învăţători”, ,,profesori”. La noi, s-a încetăţenit termenul de „dascăl”, desemnându-i, generic, pe cei care predau în învăţământul de toate gradele. Titulatura a fost preluată din terminologia ecleziastică a Evului Mediu, aşa fiind numiţi cei care îi instruiau în “şcolile de chilie” pe viitorii cântăreţi de strană, dieci sau cantori, funcţii asimilate aceleiaşi denumiri. Fiind printre puţinii ştiutori de carte ai vremurilor de demult, dascălii erau priviţi şi trataţi cu respect. În Predoslovia Îndreptării Legii (Târgovişte, 1652) erau menţionate şi […] alte meşteşuguri multe ale meşterilor dascăli, adică carii (sic!) au meşteşugit gramatichia, filosofia şi vrăciuirea şi care au meşteşugit cântarea . Având sensul general de îndrumător într-un anumit domeniu, termenul de “dascăl” a fost utilizat, ulterior, atât pentru a-i desemna pe învăţători – în special pe cei de la sate – cât şi persoanele cu o contribuţie valoroasă într-una din ramurile ştiinţei.
Fiecare dintre noi datorăm unor „dascăli”, ceea ce am învăţat. De aceea, considerăm că este o datorie de onoare să-i păstrăm în memorie, cu respect şi recunoştinţă, şi să-i omagiem pe acei „dascăli de altădată”, educatori şi pedagogi, care au contribuit la formarea noastră morală, spirituală şi culturală.
La sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut, în 1958, a luat fiinţă Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Roman, instituţie unde şi-au început ucenicia mulţi dintre cei care au devenit, peste ani, muzicieni sau plasticieni profesionişti. Unul dintre care le-a fost “dascăl” multor generaţii de muzicieni care profesează, încă, în ţară sau în străinătate, a fost profesorul Gheorghe Platon.
Masiv, chiar corpolent, dar cu o agilitate în mişcări pe care nu i-ai fi bănuit-o. Modest, cu o privire blândă, calm, cu o voce caldă, aducând a melopee bizantină. Discret, cu un fin simţ al umorului, bonom, sfătos, dar în acelaşi timp sever, pentru că nu accepta mediocritatea, nu repezea pe nimeni, nu te tăia din priviri ori din gesturi, nu şfichiuia cu vorbele, tipicar în explicaţii, dar nu pedant, gata de a o lua de la capăt dacă nu erai lămurit. Te ajuta să ajungi singur la nivelul pe care simţea că îl poţi atinge. Pedagog înnăscut, desăvârşit. De departe, “mirosea” a pedagog … de şcoală veche. Şi astăzi, foştii elevi îl numesc, în semn de respect, “domnul Platon”.
De curând am avut bucuria să citesc manuscrisul autobiografic în care profesorul Platon face o sinteză a celor mai importante momente din viaţa sa. Cele pe care le-a considerat el a fi repere ale existenţei sale, care-l definesc atât ca om cât şi ca profesor. Nu e o poveste romantică, cu atât mai puţin romanţioasă. Nu are accente dramatice sau agresive, momentele dramatice sunt privite retrospectiv cu detaşare şi înţelepciune, autorul nu clamează, nu-şi plânge de milă. Nu-şi justifică deciziile, doar pe cele care au fost hotărâtoare. Nu blamează, nu laudă, ci doar relatează de pe poziţia unui comentator din teatrul antic grec. Alternează momente de nostalgie, de senină aducere aminte, de tristeţe, uneori apar accente dureroase, dar totul se încheie într-o atmosferă de împăcare cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. Îşi asumă neîmplinirile, vorbeşte cu recunoştinţă de cei care l-au ajutat, nu-i numeşte şi nu-i pune “la index” pe cei care i-au făcut rău. Ca şi fostul său profesor de muzică din Seminar, Dumitru D. Botez, care, în Memoriile sale, în locul numelor reale, foloseşte iniţiale literale neutre: ,,X”, ,,Y”, ,,Z” . Nomina odiosa, vorba poetului latin Ovidius. Cu toate că e scrisă la persoana întâi, naraţiunea nu-i face statuie “majestăţii-sale Eu”. Dimpotrivă, “eu”-l e modest şi discret. De fapt, şi autorul mărturiseşte că niciodată nu a alergat după locul întâi, evitând, de câte ori a fost posibil, să fie “în faţă”. De ce? Din timiditate? Lipsă de încredere în sine? Din modestie? De teama preţului pe care-l plăteşti pentru locul din faţă? Poate că explicaţia se află într-una din amintirile din viaţa de elev. El povesteşte că atunci când a trebuit să dea admitere în clasa I de liceu – asta se întâmpla în 1930, când avea 11 ani – tatăl său, fiind preot, şi, la rândul său, fiu şi apoi ginere de preot – l-a îndemnat spre Seminar, pentru a urma aceeaşi carieră, însă el opta pentru Liceul Roman-Vodă. Ca să rezolve problema, tatăl i-a propus să dea examen la ambele şcoli, şi unde va obţine cea mai mare medie de admitere, acolo se va înscrie. Întâmplarea a făcut ca la Roman-Vodă să fie foarte puţini candidaţi, astfel că toţi înscrişii au fost declaraţi admişi, fără examen. În schimb, la Seminar au fost 330 candidaţi pe 30 de locuri. El a reuşit primul, cu media aproape de 10. Respectând convenţia, a mers la Seminar, dar de-atunci, spune el, n-a vrut să mai fie niciodată pe primul loc. Printre colegii de clasă au fost Alexandru Verdeş – cel care a condus timp de 45 de ani corul mitropolitan din Iaşi – viitorul episcop Ioachim Vasluianu şi părintele Constantin Galeriu, care a fost şef de promoţie.
În Seminar, după cum mărturiseşte, preocupările sale se îndreptau, cu predilecţie, spre muzică, literatură şi sport. Ca profesor de muzică, l-a avut mai întâi pe viitorul dirijor şi compozitor Dumitru D. Botez, apoi, până la absolvire, pe George Pascu, devenit, ulterior, decan al Conservatorului George Enescu din Iaşi, compozitor, dirijor al corului Filarmonicii, conferenţiar la catedra de istoria muzicii. Acesta, spune autorul manuscrisului, a fost cel care i-a îndrumat primii paşi spre muzică. Pe atunci, în Seminar, se făceau două ore de muzică vocală, două de muzică psaltică şi câte două ore de ansamblu cor pentru fiecare dintre aceste obiecte. Profesorul Pascu, observându-i pasiunea pentru muzică, a început să lucreze cu el gratuit, în afara orelor de clasă, în special pentru a-l învăţa noţiunile de teorie a muzicii şi armonie. Frecventa biblioteca Societăţii Culturale Miron Costin – al cărei preşedinte era învăţătorul Gheorghe Popovici – Podaşcă – fiind la curent cu noutăţile din literatura română şi universală.
În afară de muzică şi literatură, a fost atras şi de sport, practicând oină, criket, fotbal, dar în special volei, ulterior în timpul studenţiei, făcând parte din reprezentativa masculină de volei a ţării, fiind numit şi secretar al Comisiei de legitimări şi transferuri a Federaţiei române de volei. Probabil aşa se explică agilitatea în mişcări pe care şi-a păstrat-o în pofida staturii masive şi corpolente.
După absolvirea Seminarului, împreună cu alţi colegi – printre care şi Constantin Galeriu – s-a înscris, în 1938, la Facultatea de Teologie din Bucureşti, întrucât diploma de Seminar nu era echivalată cu aceea de Bacalaureat. Abia după doi ani de teologie, se dădea o semilicenţă după care te puteai înscrie la orice facultate.
La Bucureşti, pe lângă studiile teologice, s-a înscris ca auditor, la cursurile Conservatorului, având ca profesori pe Mihail Jora şi Constantin Brăiloiu. A fost admis în prestigioasa corală Carmen, dirijată de compozitorul Ioan D. Chirescu. Participa la conferinţe susţinute de Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ionel Teodoreanu, Gala Galaction, Iuliu Scriban, frecventa sălile de teatru şi operă, având prilejul să-i asculte pe cei mai mari artişti ai scenelor lirice şi dramatice interbelice: Petre Ştefănescu Goangă, Jean Atanasiu, George Folescu, Ion Dacian, Iancu Brezianu, Constantin Tănase, cuplul Stroe şi Vasilache, George Vraca, George Calboreanu, Ion Finteştianu, Lucia Sturza Bulandra, Maria Filotti. Întâmplarea a făcut ca un prieten să-l recomande conducerii ziarului Universul, pentru a redacta cronici sportive. Dovedindu-se talentat, a devenit angajat permanent al celui mai mare cotidian românesc interbelic, al cărui director era, pe-atunci, Stelian Popescu, arestat şi condamnat, după război, pentru atitudine anticomunistă.
Un episod care îi dezvăluie caracterul integru este legat de problema hirotonirii ca preot, una din puţinele decizii pe care a simţit nevoia s-o justifice. În 1934, tatăl său, preotul Emilian Platon, a încheiat lucrările de renovare a bisericii din Porceşti (astăzi, satul Moldoveni). La ceremonia de sfinţire a bisericii, autorităţile locale precum şi cele ecleziastice, s-au lăudat reciproc, mai puţin pe preotul paroh, cel care se îngrijise de finalizarea lucrărilor. Acest fapt – spune cu tristeţe autorul – a constituit pentru mine un motiv de reflecţie, referitor la morala existentă în viaţa politică şi special în cea bisericească . Mai înainte, însă, de acest eveniment, tatăl său, preotul Emilian Platon, s-a îmbolnăvit din cauza eforturilor necontrolate depuse pentru încheierea lucrărilor la biserica satului. Medicii nu-i mai dăduseră şanse de supravieţuire. Vestea s-a răspândit, iar la soţia sa au venit doi preoţi: unul i-a oferit o sumă de bani ca să-i “vândă” parohia, pentru că soţul ei şi-aşa e pe moarte, iar celălalt i-a cerut permisiunea ca să măsoare suprafeţele ferestrelor casei cărora le va adăuga nişte “transparente” când se va muta după decesul preotului, întrucât episcopul îi promisese lui parohia. În această situaţie, spune domnul Platon, ce putea gândi şi simţi un adolescent de 13-14 ani? . Aceste gesturi incalificabile l-au marcat sufleteşte şi l-au determinat să i-a decizia definitivă de a nu se hirotoni, simţindu-se incompatibil cu dimensiunea “morală” a celor din rândul cărora ar fi trebuit să facă parte dacă s-ar fi hotărât să intre în cler. La suferinţa pe care i-a provocat-o asemenea tristă experienţă, s-a mai adăugat şi impresia dezagreabilă pe care i-au făcut-o […[ falsitatea şi ipocrizia călugărească , observate în timpul vacanţelor petrecute la o mănăstire. De fapt, continuă autorul, cunoscându-şi firea, dacă se hirotonea, risca ori să demisioneze ori să fie exclus din cler.
După patru ani petrecuţi la Bucureşti, în 1942, a primit ordin de încorporare, mai întâi la Regimentul 14 Infanterie din Roman, apoi la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă de la Bacău, şi în final la Regimentul 10 Infanterie din Focşani.
În afara obligaţiilor cazone, s-a implicat în toate activităţile culturale din unităţile unde a fost încartiruit, ocupându-se de organizarea şi pregătirea corului şi a orchestrei şcolii militare, precum şi a unor echipe de teatru şi revistă. Dar, după cum povesteşte autorul, totul a luat sfârşit pe 30 martie 1944, când a fost nominalizat printre cei care urmau să plece pe front. După o lună pe frontul Iaşi-Paşcani-Târgu-Neamţ, la 28 aprilie, din cauza incompetenţei comandantului – care raporta mereu superiorilor că situaţia e sub control – a echipamentului de slabă calitate, ca şi a tehnicii de luptă necorespunzătoare (arme ruseşti fabricate înainte de 1900, defecte, muniţie insuficientă) a fost făcut prizonier de sovietici, împreună cu toată compania.
În timpul marşului spre lagăr a avut de suportat, împreună cu ceilalţi prizonieri, tratamentul inuman aplicat de învingătorii sovietici, după principiul á la guerre comme á la guerre. Dacă la aşa ceva se aşteptau toţi prizonierii, surprinzătoare şi neaşteptată apare atitudinea manifestată faţă de ostaşii români de către unele persoane întâlnite pe parcursul deplasării spre lagăr. O să ţin minte toată viaţa – spune autorul – cum la marginea oraşului, de la intrarea în Botoşani […] eram zilnic vizitaţi de localnici, majoritatea erau evrei . Aceştia le aduceau alimente şi îi încurajau. Această atitudine era flagrant contrastantă cu aceea la care se aşteptau soldaţii români, ţinând cont represaliile antisemite care avuseseră loc în România la începutul deceniului cinci. Răspunsul evreilor a fost la fel de surprinzător. Aceştia le-au spus că întrucât s-au născut în România şi au trăit alături de români, se consideră cetăţeni ai acestei ţări, şi aşa vor trăi şi în viitor, indiferent de regimurile politice care vor urma. Mai mult, le-au propus românilor să spună că sunt rude cu ei, crezând în zvonurile mincinoase lansate de propaganda sovietică despre eliberarea tuturor celor care locuiesc sau au aparţin familiilor din zonele controlate de noii ocupanţi . În contrast cu această atitudine loială, din partea celor la care se aşteptau să le fie ostili, după trecerea Prutului, în drum spre Bălţi, aveau să trăiască dezamăgiri dramatice: Populaţia, deşi era formată numai din români, aşa-zişi moldoveni, nu numai că nu ne mai oferea nimic, dar ne privea chiar cu ostilitate . Autorul relatează cu durere momentul când, trecând pe lângă nişte fântâni, au cerut, femeilor care îşi umpleau căldările, permisiunea să bea apă,. Cu toate că le-au auzit vorbind româneşte, soldaţii au fost refuzaţi, li s-a răspuns în rusă că nu înţeleg limba lor, apoi i-au întrebat: sunteţi toţi români, sau sunt şi moldoveni printre voi? . Comentariile sunt de prisos.
A urmat o perioadă de patru ani de prizonierat, în apropiere de cercul polar de nord, regiunea Gorki (Nijninovgorod), în Lagărul nr. 47 de la Oranki-Manastarka, la 470 km nord-est de Moscova, la confluenţa fluviului Volga cu râul Okka. În acest lagăr, cu o capacitate de 5000 de persoane, se aflau aproximativ 4000 de ofiţeri români – de la gradul de sublocotenent la locotenent-colonel – şi cam 1000 de ofiţeri de alte naţionalităţi. A cunoscut nopţile albe şi zilele nesfârşite, iernile din octombrie până la începutul lunii mai, când ziua durează trei-patru ore. Geruri de minus 45 de grade şi viscole înspăimântătoare, specifice zonei arctice. Alimentaţie raţionalizată şi de proastă calitate, păduchi, ploşniţe, cărat lemne şi apă pe pământul îngheţat, înhămaţi câte opt oameni la o căruţă, spart piatră pe şantier, cărat şine de cale ferată, săpat gropi în pământul îngheţat, turnat betoane şi asfalt, descărcat saci cu sare de pe şlepurile ce navigau pe Volga. La toate acestea se adăugau conflictele dintre prizonieri, cauzate de disperare, degradare morală, de lupta pentru supravieţuire. Cele mai multe umilinţe îndurate de prizonierii români – spune autorul, cu amărăciune – n-au fost din partea ruşilor, cât a basarabenilor, care, mândri că Basarabia făcea parte din nou din Uniunea Sovietică, voiau să-şi dovedească loialitatea. Cu toate că evită, cu discreţie, să descrie dimensiunile tragice ale vieţii de lagăr, oprindu-se doar asupra aspectelor cu “faţă umană”, pe celelalte amintintindu-le doar fugitiv şi fără multe amănunte, ne putem da seama de adevărul din spatele rândurilor, pentru că, undeva, autorul nu rezistă să spună că a trăit şi momente de descurajare, de cădere psihică şi chiar de dezechilibru moral. A încercat o supapă de refulare prin plâns, dar nici măcar nu putea să plângă, împietrindu-se. Cu siguranţă că nici celor dragi, de-acasă, nu le-a povestit totul, şi nici în paginile manuscrisului n-a făcut-o, asta şi ca să-i menajeze dar şi, probabil, să nu fie acuzat că-şi face aură martir. Niciunul dintre noi nu poate spune că-l înţelege, pentru că atât bucuria, cât şi durerea sunt unice. După cum mărturiseşte autorul, l-au salvat credinţa în Dumnezeu, tăria de caracter, voinţa de a-şi depăşi propria-i condiţie, dorinţa de a-şi revedea părinţii şi ţara. Singurele perioade de “relaxare” au fost cele câteva luni când, fiind nevoie de muncitori, a lucrat într-o uzină de automobile la Gorki (Nijninovgorod), remunerat şi în regim “semideschis”, având permisiunea de a merge liber în oraş, astfel că a putut să frecventeze din nou sălile de spectacole şi chiar să meargă în vizită la familiile celor pe care îi cunoştea. A fost rechemat în lagăr pentru a se ocupa de organizarea activităţilor culturale şi sportive obligatorii pentru toate naţionalităţile încarcerate, întrucât vorbea satisfăcător rusa, franceza şi germana şi se remarcase, anterior, în astfel de evenimente dedicate “reeducării” prizonierilor. A avut prilejul să scrie şi articole la ziarul Cuvântul liber, al prizonierilor români, în legătură justeţea atitudinilor pro sau antifasciste. Diplomaţia şi talentul, conjugate, dar nu la modul obedient, l-au ajutat să suporte mai uşor condiţiile vieţii din prizonierat. Oricum, chiar dacă pe o pasăre o închizi într-o colivie de aur, tot închisă rămâne.
În 1948, pe 7 mai, după patru ani de prizonierat, a fost repatriat. În afară de câteva lucruri personale, a cărat acasă un geamantan cu partituri ale pieselor pe care le orchestrase sau le rescrisese din memorie în lagăr
Despre aceşti ani, domnul Platon spune că, aparent, au fost patru ani irosiţi. Aparent, pentru că, spune autorul cu o luciditate nudă, aceşti ani au contribuit – cu tot conţinutul lor tragic – la definirea şi formarea proprie-i personalităţi, l-au ajutat să se cunoască mai bine pe sine dar şi pe ceilalţi. S-a convins că în situaţii extreme, nu contează nici educaţia, nici cultura, nici calităţile morale, deoarece instinctele primare, în special cel de conservare, penetrează bariera dintre subconştient şi conştient, ies la suprafaţă şi se manifestă plenar.
Repatriat, întors acasă, după o scurtă perioadă de acomodare cu noile realităţi, face un drum la Bucureşti şi încearcă să se reangajeze la ziarul Universul. Însă cotidianul fusese interzis, iar majoritatea gazetarilor arestaţi pentru activitate anticomunistă. Nici el nu avea un “statut” prea favorabil, întrucât, în afară de faptul că fusese combatant şi apoi prizonier pe frontul antisovietic, asupra lui mai plana şi bănuiala de fost legionar. Despre acest episod, autorul povesteşte că în anii de seminar, s-a înscris, ca voluntar, în organizaţia Cercetaşii României, înfiinţată în 1914. S-a retras în momentul când s-a convins – după afirmă autorul – de unele afinităţi francmasonice ale conducătorilor. Apoi a făcut parte din Straja Ţării, organizaţie paramilitară înfiinţată în 1935 apoi legiferată prin decret regal în 1938, de Carol II – după modelul Tineretului hitlerist din Germania – pentru a contracara influenţa crescândă a Gărzii de Fier în rândul tineretului, fiind şi una din căile de manifestare a cultului personalităţii în timpul dictaturii carliste. În organizaţie erau înscrişi, obligatoriu, toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi fetele între 7 şi 21 de ani. În acest timp, a fost atras într-o organizaţie legionară clandestină din seminar, condusă de un elev transferat de la Seminarul din Chişinău. Se întâlneau noaptea – asta sporea farmecul şedinţelor (n. a.) – erau iniţiaţi în doctrina legionară, învăţau cântece. Nu se făcea propagandă antisemită – mărturiseşte autorul – ci doar antimaghiară, pentru a se delimita de cuzişti. După absolvirea Seminarului, şi mai ales din momentul în care mişcarea legionară a trecut la asasinate, s-a dezis de orice activitate politică, indiferent de partidele care s-au perindat la putere. În schimb, a rămas cu eticheta de ,,legionar”. La fel a fost ,,etichetat” şi compozitorul romaşcan Alexandru Zirra – şi aşa a rămas şi post-mortem – pentru că tocmai în 1940 a fost numit director al Operei din Bucureşti, iar manuscrisul operei sale, Alexandru Lăpuşneanu, fusese trimis la Berlin, în vederea punerii în scenă, dar, fără permisiunea autorului.
După o tentativă de angajare ca muncitor la Şantierul Naval din Galaţi, şansa a făcut ca, la îndemnul şi recomandarea preotului Scarlat Porcescu – fost director al Seminarului Veniamin Costache – să fie încadrat ca profesor necalificat la Şcoala din Porceşti apoi la cea din Secuieni. A predat limba română, muzică şi limba rusă, pe care o cunoştea foarte bine din lagăr, unde urmase şi nişte “cursuri”. Între timp se căsătoreşte, devine director de şcoală şi de cămin cultural. Bineînţeles, s-a implicat în organizarea de activităţi culturale şi sportive în aceste sate. Dar, tot “necalificat” era. O altă şansă a venit la timp: în 1956 s-a înfiinţat primul curs de studii fără frecvenţă, specializarea Muzicologie, la Conservatorul din Bucureşti. A fost admis, a urmat doi ani, după care primeşte înştiinţarea că toţi cei care nu lucrează în specialitatea muzicologie, nu mai au dreptul de a-şi continua studiile. Dezamăgire. Şi n-a fost singura, pentru că a aflat întâmplător că foştii colegi fuseseră reprimiţi, doar lui i s-a refuzat reînmatricularea, şi asta chiar de către rector care era, pe-atunci, fostul său profesor de muzică din Seminar, Dumitru D. Botez. Probabil că acesta s-a temut, la acea vreme, să aprobe cererea unui fost combatant antisovietic, dar şi bănuit de simpatii legionare. Mai ales că şi muzicianul romaşcan, acum rector al Conservatorului bucureştean, avusese probleme personale în urmă cu doar câţiva ani, tot pe linie politică, fiindcă nu avea ,,origine socială sănătoasă” (tatăl său fusese director de producţie la Fabrica de Zahăr din Roman în perioada interbelică, deci, ,,burghez”, dar şi membru al unui partid politic). Altă explicaţie a refuzului lui D. D. Botez nu ar fi, dar nici autorul manuscrisului nu face vreo aluzie la asemenea ipoteză.
După câţiva ani, în 1961, i se propune transferul pe catedra de teorie-solfegii şi violoncel, la recent înfiinţata Şcoală de Muzică şi Arte Plastice din Roman. Oficial, nu era ,,calificat”. Dar la nou-înfiinţata şcoală nu exista niciun profesor cu studii superioare pe catedrele existente, însă şcoala, odată înfiinţată, trebuia să funcţioneze într-un fel sau altul, măcar cu o încadrare provizorie. Unii dintre cei care au primit numirea ca profesori, erau absolvenţi de şcoli normale de învăţători – unde învăţaseră vioara – alţii de şcoli militare de muzică, trecuţi în rezervă după ce fuseseră instrumentişti în diferite fanfare militare. Erau şi doamne care învăţaseră pianul în particular sau prin pensioanele interbelice. Toţi aceştia, însă, au înţeles că era nevoie de ei şi au suplinit lipsa diplomelor în specialitate prin profesionalism şi pasiune.
În 1965 a făcut o nouă încercare de reînscriere la Conservator. De data aceasta, beneficiind de sprijinul muzicologului Titus Moisescu – fost camarad de prizonierat şi care acum lucra la Editura Muzicală – a reuşit să obţină aprobarea şi să fie admis la Conservatorul din Iaşi, secţia fără frecvenţă. Şi aici s-a întâlnit cu un alt fost profesor de muzică de la Seminarul din Roman, George Pascu, acum decan al Facultăţii de Pedagogie Muzicală. În 1967 era, în sfârşit, absolvent cu ,,acte în regulă” şi în toamna aceluiaşi an şi-a susţinut examenul de definitivat.
Din punct de vedere al realizărilor pe plan profesional, această nouă etapă din cariera sa didactică este cea mai prolifică. Mai întâi a organizat pe criterii metodologice activitatea catedrei de Teorie şi solfegii. Ca fost elev al domnului Platon, de multe ori m-am gândit cum am reuşit să depăşesc dificultăţile scrierii dicteelor muzicale precum şi ale solfegierii, puncte forte în activitatea oricărui elev sau student din domeniu. Singura explicaţie am găsit-o în harul pedagogic al domnului Platon, care m-a făcut să înţeleg că un lucru ce pare complicat şi greu, dacă este abordat metodic, poate să devină simplu şi uşor, că dacă vrei să-l faci pe altul să înţeleagă un lucru, trebuie ca mai întâi să ştii tu cum trebuie făcut. Iar el ştia asta.
Ca dovadă, câteva zeci de foşti elevi ai săi au devenit, ulterior, profesori, dirijori, instrumentişti în diferite orchestre şi fanfare, unii în ţară, alţii în străinătate. Cel mai bun elev pe care l-a avut la clasa de violoncel a fost regretatul violoncelist-concertist Emil Klein, stabilit prin 1978 la Hamburg, în Germania.
La Şcoala de Muzică, domnul Platon a condus mai întâi corul de elevi, preluat apoi de profesorul de vioară Clement Ionescu. După doi sau trei ani de la venire, directorul şcolii l-a desemnat să se ocupe de formarea unei ochestre de elevi. Ajutat de colegii de la clasele de instrumente, a reuşit să bună bazele unei orchestre semisimfonice de 60 de elevi. Abia după trei ani de muncă, orchestra a început ,,să sune”. El era un fel de ,,factotum”: trebuia să se ocupe de alegerea repertoriului, care să conţină piese de largă popularitate, dar accesibile elevilor ca grad de dificultate; piesele trebuiau procurate, copiate de mână, armonizate şi aranjate orchestral, mai bine-zis adaptate posibilităţilor tehnice ale unor elevi de 11-14 ani; după care trebuiau ,,multiplicate”, adică să fie copiate de mână, cel puţin 30 de ştime pentru fiecare piesă, câte una la doi elevi, iar orchestra număra 60 de membri (aici era ajutat de Ioan Păun, profesorul de trompetă, fost subofiţer într-o fanfară militară, şi care avea un real talent în scrierea caligrafică a partiturilor). La acestea se mai adaugau şi ştimele pentru piesele cu orchestră şi cor. Şi, după cum îşi aminteşte domnul Platon, în fiecare an se lucrau 14-15 piese noi. Erau sute de pagini de partituri copiate de mână (cine ar mai face astăzi aşa ceva?). Se ocupa până şi de aranjarea scaunelor, pupitrelor şi a ştimelor pe pupitre, căci noi, copii fiind, nu ştiam să facem astea. Urma partea tehnică propriu-zisă, adică repetiţiile. Chiar dacă profesorii de instrument lucrau la clasă, cu elevii, partiturile respective, totul trebuia asamblat şi finisat în repetiţii. Participau şi profesorii, pe post de ,,şefi de partidă”, ca să-şi sprijine elevii. Singura zi în care se puteau aduna toţi membrii orchestrei, era duminica (şcolile funcţionau cu program normal şi sâmbăta). De la ora 9 la 12, cu o pauză de 15 minute. Săptămânal, cu excepţia vacanţelor. Autorul spune că în cei douăzeci de ani cât a fost profesor la Şcoala de Muzică, nu-şi aminteşte să fi avut mai mult de zece duminici libere pe an. Ca fost elev şi membru al orchestrei, nu ştiu dacă repetiţiile erau sau nu obligatorii, sau dacă primeam note. Ştiu doar că nu lipsea nimeni, nici elevi, nici profesori. Veneau şi elevii care făceau naveta din satele din jurul Romanului. Lucram şi separat, pe partide. Şi se lucra serios. Aşa am învăţat, copii fiind, ce înseamnă disciplina de orchestră şi responsabilitatea individuală. Învăţam cum să ne ascultăm şi cum să ascultăm ansamblul din care făceam parte, să înţelegem că fiecare dintre noi avea un rol esenţial în tot ceea ce se întâmpla acolo. Ne simţeam importanţi pentru ceea ce făceam şi eram mândri de asta. Satisfacţia muncii noastre erau serbările şcolare şi micile “turnee” în satele din jurul Romanului şi în câteva oraşe din Moldova (Bacău, Piatra-Neamţ, Iaşi, Galaţi, Slănic-Moldova). Pentru publicul din mediul rural, spectacolele noastre erau adevărate lecţii de educaţie muzicală.
În ultimele pagini ale manuscrisului, domnul Platon spune cu mâhnire că satisfacţiile activităţii sale artistice au fost umbrite de faptul că, după pensionare, toate formaţiile muzicale şi chiar cele sportive pe care le-a înfiinţat şi le-a condus, s-au desfiinţat. Mai mult decât atât, la şcoala de unde se pensionase, orchestra se desfiinţase iar sutele de pagini de partituri, copiate de mână, erau depozitate într-o magazie şi acoperite de praf: semn dureros al desconsiderării şi al uitării, probabil incomparabil mai dureros decât umilinţele îndurate în lagărul de prizonieri, odată ce mărturiseşte: Am simţit o durere ascuţită în inimă, mi-au dat lacrimile, dar m-am recules şi am mulţumit în gând că nu au fost aruncate ca nefolositoare şi se păstrează ca amintire a ceea ce a fost, cândva, despre care se poate numai povesti, ca despre ceva ce a fost o dată ca-n poveşti . Cu delicateţe, autorul pune aceasta pe seama pragmatismului noii generaţii.
Simţind, ca orice profesor cu experienţă, că ora se apropie de final şi că în curând va suna clopoţelul, de data asta doar pentru el, domnul Platon ni se adresează senin, dar cu o voce venită, parcă, din culisele scenei pe care trebuia să o părăsească, dar nu pentru o clipă terestră, ca până atunci, ci pentru una celestă, indefinită: Un ultim sfat pentru cei care vor parcurge aceste rânduri, sfat pe care vi-l ofer din toată inima: trăiţi-vă viaţa din plin, bucuraţi-vă de toate binefacerile şi darurile ei, dar nu uitaţi să vă asiguraţi că dacă la finele ei, al vieţii, vă rămâne o cât de mică realizare şi o amintire frumoasă după trecerea voastră prin lume, nu aţi făcut umbră pământului în zadar .
Sunt cuvintele unui om care a fost convins că muzica nu se explică, ci se trăieşte, că muzica este în fiecare dintre noi, că ea este, mai mult decât oricare altă formă de compasiune verbală, calea care îl conduce pe om spre împăcarea cu Dumnezeu şi cu sine însuşi.
Reverenţă, domnule profesor!

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s