Celibidache – avatarurile unui geniu

Celibidache – avatarurile unui geniu
Moto: A fi liber înseamnă să nu poţi face altfel
Sergiu Celibidache

Cu siguranţă, sunt puţini oameni a căror personalitate a provocat atâtea comentarii pro şi contra, elogii dar şi critici dure. Sunt şi mai puţini muzicienii care au revoluţionat concepţia despre fenomenul muzical, în sine, şi despre unicitatea actului dirijoral pe care îl celebrează „executorul testamentar” al unei partituri. Pentru unii, Celibidache a fost un dirijor genial, un adevărat mentor spiritual, pentru alţii un dictator megaloman. Ziarele vremii îl caracterizau: […] o Pythia masculină înţeleaptă, cu părul alb, transpusă pe estrada de concerte. (Klaus Geitl); anahoretul artistic (W. Sandner); […] un Kaspar Hauser român, un Byron la pupitrul dirijoral, un Don Juan meridional (K. Schumann); leul cu coama argintie (Kurier am Abend); […] un Michelangelo în postură de dirijor, o combinaţie pe care numai El Greco o putea portretiza (Horst Koegler); ultimul mare pontif al artei (Kölner Stadt Anzweiger); vrăjitorul în frac (revista Constanze); un căpcăun, sau un tătuc blând? (ziarul ABC din Madrid) . Muzicologul Viorel Cosma spune despre Celibidache că era ca acel pom plin de fructe în care au dat cu pietre şi săraci cu duhul, şi bogaţi cu carul, dar din păcate şi colegi de breaslă, critici muzicali, ziarişti . În decurs de numai trei zile după moartea sa, survenită la 14 august 1996, în presa mondială a avut loc o uriaşă explozie, evenimentul fiind consemnat şi comentat în peste 300 de articole.
„Fenomenul Celibidache” – aşa cum îl caracterizează prietenul său din copilărie, Eugen Trancu-Iaşi – este rezultatul unui proces complex şi profund ce poate fi asemănat cu naşterea unui atol prin asocierea, în timp, a mii şi mii de corali, care cresc unii peste alţii, în adâncuri, neştiuţi de nimeni, până când, pe suprafaţa mării apare un pisc. Miile de corali care au contribuit la apariţia „piscului Celibidache” sunt orele de studiu, îndrumările şi sfaturile maeştrilor săi, iar lianţii au fost conştientizarea ţelului pe care şi l-a propus şi perseverenţa cu care l-a urmărit. Toate fiind sublimate de avatarurile prin care a trecut, pe care le-a trăit şi le-a acceptat din postura unui alter Pygmalion, ca jertfă spirituală pe care cel îndrăgostit de propria-i creaţie, o aduce o aduce triadei existenţiale a idealului uman: Binele, Adevărul, Frumosul.
Celibidache nu numai că şi-a preţuit maeştrii – pe Wlilhelm Furtwängler şi Heinz Tiessen – dar a ştiut să-i şi valorifice, să înveţe de la ei, să se lase chiar certat de ei, chiar şi când era în plină glorie. Într-un interviu din 1985 la postul de radio France Musique, a spus: Meritul cuiva nu se poate niciodată defini prin excluderea celuilalt . În acest sens, el relatează cu plăcere episodul când maestrul său, Heinz Tiessen, i-a făcut o critică acerbă după un concert pe care-l dirijase când avea 40 de ani şi era deja consacrat . Aşa a procedat şi el cu discipolii săi, pe care, de altfel, n-ar fi putut să-i aibă dacă, la rândul său, n-ar fi beneficiat de maeştri şi mentori. Nativ, avea o inteligenţă şi o memorie de excepţie. Era vorbitor de franceză, germană, idiş, italiană, spaniolă, engleză. Dirija totul pe dinafară, chiar şi în repetiţii. Memoria sa fenomenală a fost remarcată de colegi şi profesori în anii de liceu, la Iaşi, în cei de studenţie, la Bucureşti apoi la Berlin, şi mai târziu de colaboratori şi public. Uşurinţa cu care învăţa partiturile noi este relatată în paginile ziarului Neue Rhein Zeitung din 2 noiembrie 1957: imediat după terminarea războiului, Celibidache a câştigat un pariu cu un muzician sovietic, ofiţer în garnizoana berlineză, memorând, în 24 de ore, notă cu notă, partitura unei simfonii de Şostakovici, pe care n-o cunoscuse până atunci . Unul dintre primii muzicieni care i-au „anticipat” viitorul, a fost dirijorul român Ionel Perlea. Într-un interviu , Celibidache povesteşte că în anii studenţiei de la Berlin, după un concert dirijat de Ionel Perlea, a fost singurul care a avut sinceritatea şi curajul să-i spună dirijorului român, în public, argumentându-şi observaţiile, că nu-i plăcuse concertul. Celibidache aminteşte şi replica lui Perlea care, adresându-se celor de faţă, a spus – fără să ştie, pe-atunci, că rostea nişte cuvinte profetice – că dacă acest tânăr e pe-atât de talentat, pe cât e de obraznic, va ajunge departe.
Întrebat, fiind, dacă ideea de muzică a fost prezentă întotdeauna în conştiinţa sa, dacă s-a născut cu ea, Celibidache răspunde ferm: “da”, după care povesteşte un episod din copilărie: când aveam patru ani dădeam concerte aşa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, şi foarte rece. Mulţumeam publicului, deşi nu ştiam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulţumea la sfârşit şi, atunci, o făceam fără să ştiu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant . Este posibil ca în acele momente, din adâncurile subconştientului său, să fi străpuns la suprafaţă, ca într-o străfulgerare de moment, prevestirea unui oracol nevăzut despre viitorul său destin, asemenea faraonului Tlá din nuvela lui Eminescu. Întâmplarea din copilărie ar putea fi considerată o manifestare, în stadiu incipient, a viitorului geniu. De fapt, termenul de “geniu” desemnează o persoană care creează epocă într-un anumit domeniu, geniul fiind cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor spirituale caracterizată prin creaţie şi realizări de o deosebită originalitate şi cu o excepţională valoare pentru societate. Iar Celibidache a creat, într-adevăr, epocă, în arta dirijorală, sublimând esenţa muzicii. El ştia că foarte multă lume îl considera genial, dar ignora asemenea aprecieri, şi chiar le detesta, considerând că a pune problema ,,cine e cel mai mare?” e o expresie a mediocrităţii. De altceva avea nevoie. Într-unul din rarele sale interviuri, spune: Când vii și îmi spui după un concert că a fost cel mai frumos, că ești cel mai mare dirijor din lume, pentru mine nu are nici o valoare . Convins că spune adevărul, în sensul că ceea ce făcea el în muzică, aşa trebuia făcut, şi nu altfel, Celibidache afirmă, de pe o poziţie aparent paranoică, dar, în realitate justă şi bazată pe o cunoaştere profundă a fenomenului muzical: eu nu cunosc un alt fel de a pune ordine în lucrurile astea – în concepţia despre fenomenul muzical (n. n.) – decât ăla cu care fac eu ordine . Singura apreciere pe care şi-a dorit-o întotdeauna, suprema satisfacţie – dincolo de toate exploziile de superlative – era confirmarea lucrului bine făcut: Dacă îmi spui însă, „maestre așa este”, pentru mine m-ai scos de lîngă căldura insuportabilă a iadului . Ştia că este şi vehement contestat, catalogat drept “nebun”, “dictator”, “megaloman”, “cineva care face giumbuşlucuri”, dar acelora nu le răspundea nimic, întrucât, după propria-i afirmaţie, nu se simţea vizat de miopia lor . Ceea considerau unii că este expresia megalomaniei sale, nu era decât expresia exigenţei şi, mai ales, a lucidităţii: Meritul meu, dacă se poate vorbi de aşa ceva, este de a avea curajul să afirm ceea ce pot afirma. Nevoia morală de a te smulge din ignoranţă .
Celibidache a înţeles că fiecare învăţătură e legată de o serie de suferinţe . Doar cei care au un ego supradimensionat, care vor să fie “mari” cu orice preţ, imediat, fără a avea alt scop decât acesta, riscă să sufere permanent, inutil, transformând, involuntar, suferinţa devenirii în scop. Celibidache a conştientizat aceasta, şi a început să-şi croiască drumul cu răbdare şi migală, trecând, inevitabil – ca orice artist de geniu care doreşte să-şi afirme propriile idealuri şi aspiră către perfecţiune – printr-o serie de avataruri, transformări neprevăzute, uneori chinuitoare. Per aspera, ad astra. Este posibil ca totul să se fi declanşat odată cu acel concert ascultat în copilărie, moment care l-a impresionat într-o aşa de mare măsură, încât i-a rămas întipărit în memorie pentru toată viaţa. Probabil că acest moment a condus la următoarea transformare, de la Sergiu, copilul ,,mut” – care, ca şi Lucian Blaga n-a vorbit până la patru ani – la ipostaza micului ,,artist” care a ,,concertat” în premieră, pe întuneric, în podul casei, spunâd “cu voce tare”, unui public nevăzut, ceea ce simţea şi voia să spună şi altora.
Încă din copilărie a avut o mare pasiune pentru sport. A practicat fotbal, volei, box, patinaj, înot. A făcut balet, a dat lecţii de dans, debutând pe scena naţionalui ieşean ca dansator de step. Arta este sănătate pentru spirit, iar sportul este igienă pentru corp, obişnuia să spună Celibidache. La şcoală era – după propria-i mărturisire – ,,premiantul întâi”. Prin anii ’30 a studiat matematică la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti şi filozofia la aceeaşi instituţie de învăţământ superior. Întrebat, fiind, de ce a ales, totuşi, să facă muzică, a răspuns: Nu există un ,,de ce”. Nu pot să fac altfel. De ce respir? Ca să trăiesc . Dorinţa de a face muzică l-a determinat să ia hotărârea de a face muzică, decizie cu urmări dureroase în plan afectiv, personal, întrucât aceasta a declanşat un conflict în familie. Demostene Celibidache, tatăl, hotărâse, ca un adevărat pater familia, ca Sergiu să aibă o carieră politică, fără a ţine cont de dorinţa fiului său. Ciocnirea celor două caractere puternice s-a soldat cu ruptura lor definitivă. Ruptură doar în fapt, pentru că afectiv, ea n-a existat niciodată. Mai târziu, recunoaşte că trebuit să sacrifice relaţia sa cu părinţii pentru a fi independent şi a putea să se consacre muzicii, situaţie pe care n-a dorit-o, a regretat-o, l-a durut, dar, după cum spune, era singura soluţie . Peste ani, Celibidache îşi mărturisea regretul de a nu-i fi putut mulţumi tatălui său pentru faptul că l-a lăsat să facă ce vrea. Această problemă a libertăţii de opţiune apare şi în discuţiile cu studenţii săi. Cineva i-a spus că, spre deosebire de un copil, un adult îşi poate alege calea, orientarea, conştient fiind de angajamentul său. Celibidache i-a replicat că nu ,,orientarea” contează, ci ,,alegerea”, care e suficientă: Fă ceea ce-ţi place!…Uite un angajament pe care-l vei respecta toată viaţa . Dar, spune el, dacă stai să analizezi câte au fost momentele din viaţă în care ai făcut ce ţi-a plăcut, conform aspiraţiilor tale, în comparaţie cu cele în care ai fost nevoit să accepţi compromisuri, rezultatul este în favoarea celei de-a doua situaţii.

Asumându-şi riscurile unei existenţe materiale mai mult decât precară, a venit la Bucureşti, subzistând din ce câştiga ca pianist corepetitor într-o şcoală de dans şi din lecţii particulare. Seara oferea demonstraţii muzicale la pian, explicând asemănarea dintre tehnica dezvoltării polifonice a unei teme de Bach şi a uneia de jazz . A primit oferte generoase din partea unor proprietari de baruri ori de restaurante, dar le-a refuzat, pentru că dorea să fie liber. Ori, libertatea are şi ea, preţul ei. Pentru el, a fi liber înseamnă să nu poţi face altfel.
Tentat tot mai mult de ideea de a se perfecţiona, pleacă mai întâi la Paris, oraş de care se îndrăgosteşte pe viaţă, dar, negăsind ceea ce căuta – adică o şcoală muzicală pe măsura dorinţelor sale – în 1936, vine la Berlin, unde reuşeşte primul – dintre cei 25 admişi din peste 130 de concurenţi – la “Hochschule für Musik”, una dintre cele mai severe şi prestigioase şcoli academice din lume. Concomitent, urmează şi cursurile facultăţilor de matematică şi filozofie din Berlin. Cu siguranţă că binecunoscuta seriozitate şi disciplină germană i-au consolidat rigoarea, voinţa, tenacitatea şi chiar inflexibilitatea în aplicarea principiilor în care credea. În anii studenţiei, îl cunoaşte pe Martin Steinke, maestrul de Zen si iniţiatorul său într-o disciplină care, ca şi muzica, urmărea să pătrundă într-un plan superior al realităţii prin depăşirea sau contestarea, şi chiar prin negarea proceselor cognitiv-logice. Tot cu ajutorul maestrului de Zen a înţeles diferenţa dintre contemplare şi meditaţie, fapt ce s-a dovedit esenţial în înţelegerea naturii transcedentale a sunetului. De la Martin Steinke a reţinut şi ideea ca în viaţă să încerce întotdeauna să limiteze suferinţele altora, detestând tot ceea ce ar putea provoca suferinţă altora. A trăit mereu cu convingerea că deschiderea faţă de celălalt e o consecinţă a bunătăţii şi a dragostei, nu de sine, ci de ceilalţi. Şi a făcut-o din plin, de câte ori a avut prilejul, înfăptuind numeroase opere de caritate, de la problema tibetanilor până la cea a orfanilor din România, trecând prin căutarea apei în Africa, lucruri pe care le-a făcut discret toată viaţa .
Şi-a petrecut studenţia în plină ascensiune a nazismului, apoi sub bombardamnetele anglo-americane şi sovietice. Sărac şi flămând, venind din România, ţară aliată apoi inamică. Ce-l ţinea acolo? Dorinţa de a învăţa şi a face muzică. Intenţiona să devină pianist dar, după ce în 1938 l-a ascultat într-un concert pe Arturo Benedetti Michelangeli – “noul Liszt”, cum a fost numit de critica muzicală a vremii – a avut, de data aceasta, conştiinţa propriilor sale limite, dându-şi seama că nu va atinge niciodată nivelul pianistului italian. Peste ani, ca nişte oameni superiori, care ştiu să-şi recunoască reciproc valoarea, cei doi muzicieni au devenit prieteni, Michelangeli cântând de multe ori sub bagheta lui Celibidache. În acest timp, ascultând concertele Filarmonicii din Berlin dirijată de Wilhelm Furtwängler, a descoperit un univers sonor până atunci mai puţin cunoscut pentru el: Datorită lui, (Furtwängler; n.n.) – a spus cu recunoştinţă despre dirijorului german – am avut marea revelaţie a ceea ce poate însemna muzica , şi că singurele momente în care a putut,,palpa” fenomenul muzical, au fost împreună cu el.
În 1945, două întâmplări nefericite pentru cei în cauză, l-au plasat pe orbita viitoarei sale cariere: dirijorul Filarmonicii din Berlin, Wilhelm Furtwängler, acuzat pe nedrept – cum s-a dovedit ulterior – de orientări pronaziste, s-a exilat în Elveţia, iar cel care, la propunerea americanilor a fost numit dirijor, a fost împuşcat accidental la un post militar de control (tot american! [n. n.]) în timpul unei plimbări nocturne prin Berlinul ocupat de aliaţi. Pupitrul dirijoral era liber. Între timp, la îndemnul profesorului său, Tiessen, Celibidache a ocupat prin concurs un post de dirijor la un Radio creat de sovietici. Cu acest prilej, a fost remarcat de un reprezentant al Filarmonicii din Berlin, aflat în căutarea unui dirijor pentru orchestra berlineză. Celibidache acceptă să susţină un concert, de probă, dar primeşte atâtea elogii, încât este numit dirijor titular. Nefiind oportunist, şi chiar dacă nu era întru totul de acord cu maniera de dirijat a lui Furtwängler, el a depus toate eforturile pentru a convinge comisia de ,,denazificare” să permită reîntoarcerea acestuia în fruntea orchestrei, ceea ce s-a şi întâmplat, în 1947. Cei doi şi-au împărţit pentru un timp, conducerea muzicală, Celibidache recunoscându-l pe Furtwängler ca mentor al său, iar acesta respectându-l pe mai tânărul confrate. Din păcate, intrigi de culise au întreţinut şi alimentat firea suspicioasă a lui Furtwängler pentru a-l convinge că tânărul dirijor voia să-i ia locul. Situaţia devenind insuportabilă pentru amândoi, în 1952 Celibidache a părăsit Berinul. În 1954, după moartea mentorului său, orchestra berlineză l-a ales ca dirijor pe Herbert von Karajan, întrucât nu agreau concepţia şi modul de lucru impuse de Celibidache. A revenit, după 27 de ani la pupitrul filarmonicii berlineze, după 27 de ani, la rugămintea formulată public de preşedintele Republicii Federale Germane.
Odată cu numirea sa la pupitrul filarmonicii berlineze, în 1945, pentru Celibidache începe, cu siguranţă, cel mai chinuitor avatar: frământările şi căutările obsedante pentru înţelegerea fenomenului muzical, a unicităţii actului creator care poate fi trăit doar în concert, şi numai atunci când se întâmplă, pentru că nu se întâmplă întotdeauna . A fost o muncă uriaşă, un drum lung, pe care l-a parcurs de-a lungul a 26 de ani de muzică, până ce a reuşit să facă – după cum spune cu sinceritate şi modestie – ,,puţină muzică cu ceilalţi”. Privită retrospectiv, această cale apare descurajantă, întrucât este lungă şi aspră şi nu poate fi parcursă pe căi normale, pentru aceasta fiind nevoie de ,,stofă de martir”, spune el, citându-l pe Enescu. Şi asta pentru că te înfrunţi la orişice etapă a vieţii, chiar la cea la care mă găsesc, cu o masă de ignoranţi, cu ziduri de interese organizate, pe care noi, oamenii normali, n-avem cum să le prăbuşim. Trebuie să le ocolim, dacă se poate .
Întrebat dacă în viaţa sa a existat un moment în care a conştientizat, cu adevărat, că face muzică, Celibidache relatează un fapt, petrecut pe când avea 42 de ani, în 1954. Atunci, în timpul unui concert la sala Fenice din Veneţia, a avut prima dată impresia, […] că totul mergea de la sine, că nu eram acolo, că eram ca sarea sau piperul care dau gust, dar totul mergea fără mine. Şi am avut […] senzaţia foarte clară, fizică chiar, a unor prezenţe pe care nu le pot explica. Erau fiinţe care ascultau şi pe care eu nu le vedeam, dar despre care ştiam cu certitudine că sunt acolo. Nu am putut dormi toată noaptea din această cauză . A fost un moment unic, spune el, care nu s-a mai repetat. În momentul acela – spune într-un interviu – mi-am dat seama ce însemna să treci peste sunet, fapt care nu se poate explica pe căi raţionale, aşa cum nici transcendenţa – căci despre asta e vorba aici – nu se poate explica din punct de vedere intelectual, pentru că nu pe această cale poate ajunge muzica la om: creativitatea, spontaneitatea, care este prima condiție a creației, asta nu depinde de nici un fel de intelect .
Într-o discuţie despre muzică şi viaţă, Celibidache afirmă cu convingere că muzica nu poate fi definită şi nici redusă la o formulă generală, deoarece ea este o formă de viaţă, ea aparţine vieţii noastre. Tot ce considerăm a fi o evoluţie organică, în viaţă, există şi în muzică. Trăirile celui care ascultă pot fi aceleaşi cu cele ale dirijorului, asta însemnând că cele două conştiinţe – a celui care ,,face” muzică şi a celui care ascultă – ,,lucrează” la fel, dar există şi contrariul. Este conştient de faptul că în muzică nu poate exista ceva universal valabil, pentru toată lumea, întrucât relaţia dintre sunet şi universul afectiv este unică, necondiţionată de om, dar fără om, ea nu se poate întrupa. Ea există dintotdeauna, pentru că omul şi-a însoţit mereu universul sentimentelor cu reacţii sonore. Prin practicarea meditaţiei transcedentale, a înţeles că în fiecare secundă trebuie să ştii de unde vii şi unde mergi, moment cu o valoare relativă, sintetizat de afirmaţia zen: eu sunt aici pentru că nu sunt aici, dacă aş fi numai aici, nici n-aş şti de unde vin, de ce am ajuns, cum am ajuns, şi nici nu ştiu unde mă duc. Deci, sunt aici, fără să fiu aici. Aceasta este, spune Celibidache, esenţa muzicii…esenţa transcendenţei , stare de spirit care nu se poate explica intelectual, ea nefiind ,,ceva”, un obiect de gândire. Din aceste motive, muzica nu se poate “explica”, ea se poate doar trăi: să trăieşti înseamnă să trăieşti evoluţia sunetului, evoluţia stărilor afective, nu să le înţelegi, căci să le înţelegi, nu te ajută la nimic .
Pornind de la această idee, ajungem şi la controversata problemă a înregistrărilor pe disc, care în opinia sa, standardizează şi distrug spontaneitatea, unicitatea trăirii momentului creator. Nu putem spune ,,bună ziua”, de fiecare dată în acelaşi fel, într-o zi, argumenta foarte plastic această idee, într-un interviu la Europa Liberă. După câteva înregistrări acceptate prin anii ’50, el renunţă definitiv, convingându-se că, odată cu fiecare audiţie înregistrată, pierdem ceva din capacitatea de a trăi muzica. Reproducerea mecanică deformează informaţia şi îl obişnuieşte pe ascultător cu o percepţie la fel de mecanică, lipsită de spontaneitate, iar studenţii nu mai studiază muzica, pentru că ei găsesc muzica deja mestecată, aşa că nu mai au nimic altceva de făcut, decât să o ia şi să o înghită . Într-un interviu acordat în 1980 lui John Amis, la BBC, afirma – atingând problema globalizării şi în domeniul muzicii – că lumea se îndreaptă către ,,o industrializare a percepţiei muzicale”, amintind de ceea ce spunea şi esteticianul şi filozoful german Max Bense, că omul va deveni o termită electronică cu instincte programate. Doar o fiinţă vie, care coordonează toţi factorii implicaţi într-o compoziţie concepută ca un tot organic, poate transmite unei alte fiinţe vii trăirea inefabilă prilejuită de acea compoziţie. Înregistrările pe disc aplatizează totul, datele sonore fiind cu totul altele decât sunt ele în realitate, împiedecând cunoaşterea intimă a faptelor muzicale şi a efectelor acestora asupra conştiinţei: discul nu poate înlocui muzica, căci el este o copie a propriului său mormânt […] Ce anume se îngroapă? Tocmai posibilitatea de a trăi sunetul cu adevărat, ceea ce e de neînlocuit şi de nedescris . Discul poate avea doar valoare de ,,souvenir”, de “spectacol”, o confirmare sau o amintire a ceva ce a fost muzică. Întrebat, fiind, ce i-ar spune cuiva care i-ar reproşa că nu lasă după el nicio înregistrare, Celibidache răspunde cu o notă de ironie şi sarcasm: Ce păcat că murim! Că nu mai suntem!… .
Celibidache a fost, toată viaţa, credincios ideii că tot ceea ce face e pentru ceilalţi, o idee generoasă care confirmă faptul că a fost un om profund religios. În concepţia sa, religia înseamnă o cufundare în realitate, iar viaţa nu poate fi despărţită de religie. Nici religia de muzică, deoarece forma de conştiinţă de care ne servim în muzică, e de aceeaşi natură cu cea care se raportează la conştiinţa de Dumnezeu . De aceea spunea că Muzica nu e doar frumoasă. Muzica e adevărată . Cuvinte care ne confirmă că întreaga sa existenţă s-a desfăşurat sub semnul triadei existenţiale a idealului uman: Frumosul, Adevărul, Binele.

autor articol: prof. dr. Ovidiu Trifan

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s