Maeştri de muzică ai Romanului interbelic

Maeştri de muzică ai Romanului interbelic autor: prof. dr. Ovidiu Trifan Motto: …a-i învăţa pe alţii este cea mai înaltă formă de activitate umană (Sergiu Celibidache) Dirijorul şi muzicologul Patrick Lang – unul dintre elevii mai apropiaţi ai lui Sergiu Celibidache – caracterizează întâlnirile avute cu maestrul său ca fiind ucenicia exigenţei şi a rigorii. De mai multe ori, în cadrul discuţiilor pe care le-a consemnat, Patrick Lang aminteşte şi convingerile pe care le avea Celibidache despre pedagogie, activitate pe care a îndrăgit-o şi a practicat-o încă din tinereţe, în jurul vârstei de treizeci de ani. Metoda lui de predare era, după propria-i mărturisire, una socratică, bazată pe întrebări şi răspunsuri, ceea ce îi permitea să rămână aproape de elevi. Era acelaşi şi când preda într-o sală uriaşă, dar şi când se afla acasă la el doar cu câţiva elevi. Stăpânea arta de a-i face să-şi privească în faţă lipsurile, fără căutarea unor false justificări. Dar, poate cel mai important aspect îl constituie faptul că relaţia lui cu elevii se extindea la întreaga personalitate a omului, dincolo de orice convenţie sau formalism. Tocmai de aceea spunea că după mine, a-i învăţa pe alţii este cea mai înaltă formă de activitate umană. Bineînţeles că definiţia formulată de Celibidache se aplică oricărei discipline şi oricărui nivel de învăţământ. Se poate vorbi foarte mult despre Celibidache ca pedagog. Am pornit discuţia noastră de la cuvintele maestrului romaşcan, întrucât cred că a formulat spontan cea mai frumoasă definiţie a pedagogiei, având grijă însă, ca să precizeze, prin expresia după mine, că e o opinie personală şi că nu ţine să-i fie împărtăşită şi de alţii, la fel cum nu-l interesa nici dacă ceea ce făcea el era sau nu pe placul celor din jur. Tot ceea ce făcea era dintr-un profund şi original sentiment al libertăţii, definind-o şi pe aceasta tot la fel de plastic şi de original: a fi liber înseamnă să nu poţi face altfel. De ce am ales pentru introducerea la tema noastră, tocmai opiniile şi cuvintele lui Celibidache? Tocmai pentru că ele ilustrează cel mai bine altitudinea profesională şi morală la care trebuie să se situeze orice artist, pentru a fi demn de acest titlu nobiliar. Personalitatea compozitorului şi dirijorului Ioan Cristu Danielescu este evocată de unul din foştii săi elevi, Dumitru D. Botez, în volumul de memorii publicat postum de doamna Cecilia Botez, soţia maestrului romaşcan . Ploieştean de origine, Danielescu a urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, unul dintre profesorii săi fiind compozitorul şi dirijorul romaşcan Paul Ciuntu, unchiul lui Mihail Jora. Întrucât semna „I. Cr. Danielescu”, ploieştenii îl numeau, în glumă, „icre Danielescu”. A venit la Roman în 1916, ca refugiat, întrucât trupele germane ocupaseră Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Încă din primul an de învăţământ a organizat corul liceului de băieţi Roman-Vodă, precum şi Societatea Corală Miron Costin . Preda muzică vocală, vioara – fusese elevul lui Robert Klenck, violonist şi autor al unor manuale fundamentale pentru studiul viorii – dădea şi lecţii de pian, compunea, conducea corul liceului precum şi mici ansambluri instrumentale şi organiza serbări şcolare de o înaltă ţinută artistică, după cum relatează cu admiraţie fostul său elev, care afirmă că Danielescu este cel care i-a sădit pasiunea pentru muzică: el m-a făcut să-mi placă vioara şi tot el m-a încurajat spunându-mi că am talent . Compozitor prolific de muzică corală, Danielescu este autorul celebrului marş Voinţa Neamului, pe care l-a compus în 1918, în perioada când era profesor la Roman-Vodă. Versurile aparţin poetului Ioan Neniţescu. Intuind mesajul lor mobilizator, Danielescu le-a utilizat ca text poetic şi a creat o piesă cu o forţă expresivă deosebită. Dumitru D. Botez îşi aminteşte că a făcut parte din corul care a cântat piesa în primă audiţie naţională la Teatrul Cobzaru, sub bagheta compozitorului. Lucrarea a provocat un entuziasm de nedescris, lumea cântând melodia pe stradă. După expresia muzicologului Viorel Cosma, marşurile Voinţa Neamului şi Pui de lei – o altă melodie, compusă de Ionel Brătianu tot pe versurile lui Neniţescu – au constituit adevărate şlagăre ale epocii . În semn de preţuire, corul Palatului Culturii din Ploieşti, precum şi un festival de muzică corală, poartă numele lui Ioan Cristu Danielescu. Profesorul, dirijorul şi compozitorul Dumitru D. Botez, fostul elev de la Roman-Vodă al lui Danielescu, s-a născut la Roman, pe 10 martie 1904, în casa cu numărul 165 de pe strada Sucedava. A început să cocheteze cu dirijatul coral pe când era încă elev. Faptul s-a datorat nu numai pasiunii pentru muzică, ci şi întâmplării că un alt profesor care a urmat după Danielescu – este vorba de Grigore Buică – era atât de emotiv încât evita să conducă el corul pe scenă, în locul său dirijând D. D. Botez. Un alt profesor despre care Dumitru Botez vorbeşte cu multă afecţiune este Eugen Teofănescu, profesor de limba română şi filozofie, fost prefect de Roman şi muzician autodidact, dirijor al corurilor bisericii Sfinţii Voievozi şi Episcopiei. Era fiul cel mare al învăţătorului Gheorghe Teofănescu din Girov, judeţul Neamţ, unul dintre başii profunzi de excepţie, pe care i-a avut România – după cum afirmă Dumitru Botez – cel pe care Gavriil Musicescu îl invita în mod special să cânte la Iaşi, în corul Mitropoliei, încredinţându-i şi părţi soliste . Despre profesorul său, maestrul romaşcan spune: Teofănescu era cel mai apropiat profesor de noi, elevii, care îl stimam şi-l iubeam ca pe un părinte sau ca pe un frate mai mare . Privitor la influenţa pe care a avut-o asupra viitoarei sale cariere, Botez afirmă că profesorul său, cu toate că nu avea studii muzicale de specialitate, era talentat şi a reuşit să-i dezvolte plăcerea de a cânta în cor şi, mai ales, de a dirija. Peste ani, când Dumitru Botez a devenit dirijor al Corului Radiodifuziunii Române, fostul său profesor, Eugen Teofănescu, era unul din corişti. Unul dintre fraţi, Nicolae Teofănescu, a fost basul solist al Operei Române din Bucureşti, iar celălalt, Dumitru, tot bas profund, cunoscut de toţi romaşcanii sub numele de popa Tache, a fost elevul lui Botez şi al lui George Pascu la Seminarul din Roman, ulterior el însuşi profesor de muzică şi dirijor al multor coruri romaşcane, printre care cel al Episcopiei. După absolvirea Conservatorului din Iaşi – unde l-a avut ca profesor de dirijat pe maestrul Antonin Ciolan – Dumitru D. Botez, care absolvise şi cursurile Facultăţii de Drept, s-a înscris în Baroul din Roman, ca secretar al avocatului Vârgolici, tatăl baritonului Alexandru Vârgolici de la Opera Română din Bucureşti. A avut şansa de a fi numit profesor suplinitor la catedra de Muzică a Seminarului Teologic Sf. Gheorghe din Roman, începând cu 1 ianuarie 1931 şi până în 1933. Aici a organizat un cor de 150 de elevi, pe care duminica îl diviza în trei formaţii de câte 50 de persoane, care cântau la bisericile din oraş, dirijate de elevi instruiţi de el. De asemenea, corul bărbătesc reprezentativ al Seminarului, cânta duminica după-amiază la sediul Societăţii Culturale Miron Costin. (Ca o paranteză, în revista Cronica Romanului a Episcopiei, este menţionată în câteva rânduri prezenţa corului la diverse evenimente religioase, dar numai de două ori apare numele dirijorului, de parcă corul ar fi cântat singur, sau dirijorul de cor era numai ca…decor). În anul următor a fost numit, tot ca suplinitor, profesor de Muzică vocală şi de vioară la Şcoala Normală Ion Creangă din Roman (ulterior, sediul Liceului nr. 1, al I. M. R. ). În Memoriile sale, Dumitru D. Botez relateză două fapte de natură politică, asemănătoare cu ce se întâmplă şi azi. Prima este legată de criza economică din anii `29-30, timp în care profesorii au pierdut mai multe salarii, neplătite niciodată, iar pentru o perioadă salariile au fost plătite în bonuri cu valoare limitată doar pentru anumite produse. A doua, tot de natură politică, în care maestrul Botez a fost o “victimă colaterală”, cum se spune azi. El povesteşte că la o festivitate şcolară, Manolescu-Strunga, şeful partidului liberal de atunci, impresionat fiind de prestaţia corului Seminarului, s-a interest cine e dirijorul. Din întâmplare, tatăl lui Botez, director de producţie la Fabrica de Zahăr, era averescan, ca orientare politică. Directorul Şcolii Normale, membru al Partidului Ţărănesc, nu se înţelegea cu prefectul de Roman, care era liberal. Din acest motiv, prefectul a dat ordin ca la festivităţile de 10 mai să nu mai participle şi corul Şcolii Normale. Directorul, însă, i-a dat ordin profesorului Botez să intre cu corul pe scenă, ceea ce el, în calitate de angajat, a făcut-o. Ca urmare, în toamnă n-a mai avut ore la Şcoala Normală, iar la Seminar, doar două ore. Stranii coincidenţe cu ce se întâmplă şi azi. Marele său noroc a fost că în toamna aceluiaşi an, 1933, a putut ocupa prin concurs un post de instrumentist în orchestra Radiodifuziunii din Bucureşti, al cărei cor l-a dirijat mai târziu. Ajuns profesor, apoi rector al Conservatorului din Bucureşti, Dumitru D. Botez este cel care a pus bazele catedrei de dirijat coral, fiind mentorul a numeroase generaţii de profesori sau dirijori de coruri. Cu multă dăruire şi modestie, răspundea tuturor solicitărilor venite din partea dirijorilor de formaţii corale din ţară, indiferent că erau coruri de întreprinderi sau de cămine culturale. Cel mai legat a fost însă de oraşul natal, Roman, unde venea nu numai pentru a-şi vizita puţinele rude rămase în viaţă, dar şi pentru a sprijini activitatea corală a unor formaţii locale. Pe maestrul Botez l-am cunoscut, personal, în anii studenţiei mele, având şansa să cânt sub bagheta sa într-un concert la Iaşi, cu oratoriul Anotimpurile de Joseph Haydn. Apoi, l-am reîntâlnit la Roman, eu fiind membru în Corul de Camenră al Sindicatului Învăţământ. Bonom, jovial, calm, dar în acelaşi timp exigent, cu un excepţional simţ al culorii timbrale şi al expresivităţii frazei muzicale, a dat viaţă la aproximativ 1300 de lucrări corale, în peste 1500 de concerte. Rodul bogatei sale experienţe este monumentalul Tratat de Cânt şi Dirijat Coral, în două volume, neegalat încă – cel puţin în România – de lucrările de specialitate dedicate acestui domeniu, apărute ulterior. Un alt ,,maestru de muzică” cu care se poate mândri Romanul interbelic, este ieşeanul George Pascu, din aceeaşi generaţie cu Celibidache. Profesor, dirijor, compozitor şi muzicolog, a predat timp de patru ani la catedra de Muzică a Seminarului Sf. Gheorghe din Roman, între 1934-38, începând după un an de la plecarea lui Botez. Ca şi înaintaşul său, a dirijat corurile bisericii Sf. Voievozi şi al Episcopiei. Acest ,,intimist prin excelenţă”, cum îl numeşte atât de plastic unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, profesorul Gh. A. M. Ciobanu , face din bibliotecă sală de audiţii, iar din sala de concert reuniune enciclopedică . În etapa sa romaşcană, ca şi D. D. Botez, George Pascu a fost permanent oaspetele Societăţii Culturale Miron Costin, unde a şi susţinut conferinţe pe diverse teme legate de muzică, sau a dirijat recitaluri corale. Apogeul activităţii sale din această perioadă, îl constituie un concert dirijat la Iaşi, pe 10 aprilie 1938. În ziarul romaşcan Ritmul Vremii, este relatată deplasarea la Iaşi a reuniunii corale a Episcopiei şi bisericii ,,Sf. Voievozi”, pe care tânărul profesor le-a dirijat cu ocazia comemorării lui Gavriil Musicescu. La slujba de pomenire ţinută la catedrala mitropolitană, George Pascu a dirijat cele două coruri romaşcane reunite cu cele al Mitropoliei, bisericii ,,Sf. Spiridon”, P. T. T. şi Ateneului din Tătăraşi. Cu acelaşi cor de 300 de oameni a cântat la mormântul lui Gavriil Musicescu, în afară de cântece religioase, şi lucrarea acestuia ,,Trompetele răsună”, apoi, după-amiază, a susţinut un concert coral ce a avut loc la Ateneul din Tătăraşi. Prestaţia dirijorului George Pascu a stârnit o admiraţie unanimă, el primind, în final, felicitări din partea maestrului Antonin Ciolan . Pe George Pascu, l-am avut profesor de istoria muzicii la Conservatorul din Iaşi. Sobru, distins, cu maniere aristocratice, erudit, ţinea adevărate prelegeri, pentru el mai importantă fiind explicarea stilurilor decât povestea vieţii compozitorilor. Dacă dintre numele ,,maeştrilor de muzică” romaşcani le-am ales doar pe acestea, asta nu înseamnă că n-au mai existat şi alţii cărora atâtea generaţii nu le datorează o parte, mai mică sau mare, din formaţia lor culturală. Am preferat să vorbim, deocamdată, despre cei ale căror nume au rămas în cultura noastră naţională. Dintre toţi, după cum se observă, am insistat mai mult asupra personalităţii lui Dumitru D. Botez, şi asta pentru că, dintre toţii muzicienii romaşcani, el s-a dovedit a fi cel mai legat de oraşul natal, chiar şi după ce numele său a început să fie cunoscut şi apreciat în ţară şi străinătate. Demersul nostru de astăzi nu este decât un modest şi pios omagiu adus celor care ne-au învăţat carte, şi care ne-au convins, aşa cum spunea Celibidache mai târziu, că muzica nu e doar frumoasă. Muzica e adevărată.

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Maeştri de muzică ai Romanului interbelic

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s