George Enescu – Orfeul moldav – și urbea mușatină

George Enescu – Orfeul moldav – și urbea mușatină

                                                          Autor: prof. Dr. Ovidiu Trifan

Adusu-mi-am aminte

În acest an, la 4 mai, comemorăm 61 de ani de când George Enescu a trecut „de aici”, „dincolo”, „din lumea cu dor”, în cea „fără dor”. Nu contează deloc faptul că nu e o „sumă rotundă”, atât de dragă celor care așteaptă să se împlinească un număr de ani terminat în cifra „zero” sau „cinci” pentru a „trage clopotele” în cetate, după care iau o pauză până la următoarea cifră „rotundă”. Rostul acestor periodice aduceri aminte de „acei oameni cari au fost” – spunem asta parafrazându-l pe Nicolae Iorga – ține necesitatea unei eterne reîntoarceri la origini, căci pentru înțelege și a ne explica un lucru sau un fenomen, trebuie să-i cunoaștem originea. Doar așa vom putea ști cine suntem și care este rostul nostru în acest univers cosmic, reamintindu-ne mereu, la soroacele cuvenite, cine am fost și de unde venim. Iar această rememorare, celebrată ritualic, cu o încrâncenare manolică, de genii precum Eminescu, Enescu sau Brâncuși, are darul de a ne regenera periodic spiritual, de a perpetua în memoria colectivă datele înscrise în cartea noastră de identitate culturală. De aceea, faptele acestea nu fac parte din categoria „datoriilor de onoare”, pentru că nu noi îi onorăm pe cei comemorați, ci ei ne fac, nouă, onoarea și ne oferă prilejuri de a le mulțumi, căci datorită lor suntem, poate, azi, cu un strop mai bogați spiritual decât ieri.  Faptele acestea țin de respect. Pe de o parte, e vorba de respectul pe care li-l datorăm celor care au și-au dedicat viața slujirii idealurilor omenirii, Adevărul, Frumosul, Binele, căci mergând, doar, pe calea Adevărului, poți împlini și frumusețea și binele. Pe de altă parte, respectul față de aceste valori spirituale ține de „barometrul cultural” la care ne raportăm fiecare dintre noi, și care indică, fără eroare, gradul la care se ridică ceea ce numim prin sintagma „stima de sine”.

 

Cel mai nedreptățit compozitor al veacului XX

 

La ședința solemnă din 21 octombrie 1955, ținută la Ateneul Român în memoria lui George Enescu, Mihail Jora îl considera pe Orfeul moldav ca fiind ctitorul școlii noastre naționale muzicale, cel care a deschis calea muzicii culte românești, fără de care aceasta s-ar fi născut cu mare întârziere și lipsită de generozitatea de simțire, buna credință și dreapta judecată dăruite de întemeitorul ei. Criticul muzical parizian, Antoine Goléa, îl numea „cel mai nedreptățit compozitor al veacului XX” întrucât, preocupat de realizarea unei sinteze, și nu de inovația frapantă, a disimulat „noul”, fapt ce a contribuit la întârzierea încadrării sale la locul cuvenit în ierarhia valorilor universale. S-a remarcat faptul că Enescu a fost un tip de „muzician renascentist” rătăcit în epoca atomului și a cuceririi cosmosului. Într-adevăr, memoria sa de excepție, formația sa multiculturală dar, în special, activitatea profesională de compozitor, violonist, dirijor, pianist și pedagog, l-au singularizat în lumea artei moderne. Privită din perspectiva contemporaneității, opera lui Enescu ne oferă imaginea creatorului de sinteză autohtonă. Într-un interviu acordat postului de radio „Europa Liberă”, la 9 martie 1995, Sergiu Celibidache își manifestă indignarea față de niște afirmații făcute într-o carte semnată de Iosif Sava, că el l-ar fi disprețuit pe George Enescu. „Să mă ferească Dumnezeu! Dar Enescu a fost un om extraordinar! În viața mea n-am să spun așa ceva!”, izbucnește iritat Celibidache. El afirmă fără ezitare că a studiat integral creația enesciană – lucru pe care îl împărtășim, fără rezerve – că Enescu a fost, într-adevăr, un mare compozitor, dar, în opinia sa, nu cel mai mare compozitor român (ceea ce, credem, noi, până la „dispreț”, e cale lungă…). Evită – din motive lesne de înțeles – să spună numele compozitorilor români pe care îi apreciază ca fiind mai „mari” decât Enescu, dar insistă să respingă ideea că l-ar fi disprețuit. În schimb, la fel de tranșant își afirmă admirația față de calitățile lui de violonist, spunând că sonorități ca acelea realizate de Enescu n-a mai auzit la nimeni: „avea o formă absolut specială și specifică lui, o senzualitate nobilă, în fine, cuvintele n-or să poată niciodată să ajungă să redea ceea ce am simțit eu pentru el din punctul ăsta de vedere”.

 

De la Liveni la…Roman

 

Legăturile dintre George Enescu și Roman țin de două aspecte: unul, referitor la relațiile de rudenie dintre autorul celor două Rapsodii și familiile a doi mari muzicieni romașcani – Alexandru Zirra și Mihail Jora – iar cel de-al doilea la prezența sa în viața muzicală romașcană.

Alexandru Zirra, născut la Roman pe 14 iunie 1883, este descendentul unei familii de greci stabiliți în Moldova prin secolul al XVIII-lea. În 1906 s-a căsătorit cu Matilda, fiica lui Leon Cosmovici care era frate cu Maria, mama lui George Enescu. Mihail Jora, născut la Roman pe 14 august 1891, descinde dintr-o veche familie de boieri moldoveni, cu rădăcini în secolul al XIV-lea. Tatăl său, Vasile Jora, era frate cu Alice, căsătorită cu Dimitrie Rosetti-Tescanu, provenind dintr-o familie de greci stabiliți în Moldova pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Alice, mătușa compozitorului, a fost mama celei ce avea să devină, prin căsătorie, prințesa Maria (Maruca) Cantacuzino și care, după decesul soțului, s-a recăsătorit cu George Enescu.

 

Talentul muzical, o moștenire de familie?

 

Părinții lui Alexandru Zirra erau mari iubitori de muzică: tatăl său frecventa concertele şi spectacolele de operă, avea o voce de tenor liric şi se acompania la chitară, iar mama compozitorului – soprană apreciată în cercul melomanilor din Galaţi – învăţase să cânte la pian, apoi, ca învăţătoare în satul Lespezi de lângă Paşcani, a condus corul sătesc. Nu știm dacă Vasile Jora avea înclinații spre muzică. În schimb, sora sa, Alice, soacra lui George Enescu, învățase, după moda vremii, să cânte la pian. Elena, soția lui Vasile Jora, mama compozitorului, descendentă a unei vechi familii armeneşti – era soră cu Paul Ciuntu – compozitor, pianist, dirijor la Opera din Rostock și la cea din Gosslar, profesor şi director al Conservatorului din Braunschweig apoi al celui din Bucureşti. Probabil că Mihail Jora a moștenit talentul muzical – manifestat ca o erupţie din copilărie – pe linie maternă, Elena Ciuntu fiind şi ea absolventă – la fel ca una dintre surorile ei – a Conservatorului din Dresda.

În privința lui George Enescu, datale cunoscute referitoare la gena „muzicală” ereditară, coboară la a treia generație în urmă. Data nașterii lui Enescu este astăzi oficial stabilită, la 19 august 1881, în satul Liveni-Vârnav. În actul de naștere, datat 9 august, se specifică: „s-a născut alaltăieri”, adică pe 7 august, stil vechi. Străbunicul, Enea Galin – care, după moda vremii, și-a schimbat numele în Enescu – era un vestit cântăreț de strană din județul Dorohoi. Despre bunicul său, preotul Gheorghe Enescu, se spunea că avea o „voce îngerească”. Tatăl, Costache Enescu, avea o frumoasă voce de tenor și o memorie prodigioasă, a urmat cursurile Seminarului de la Socola, era vorbitor de limba franceză, cunoștea latina, istoria muzicii și a românilor, avea în casă un dicționar Larousse, cânta la vioară. Neavând vocație de preot, a profesat o vreme ca învățător apoi, din motive pur economice, a fost arendaș. Fire generoasă și sensibilă, era foarte iubit și apreciat de țărani, fapt pentru care, în timpul sângeroaselor evenimente din 1907, nimeni nu s-a atins de casa lui „conu Costache”. Maria Enescu, născută Cosmovici, originară din Mihăileni, a fost eleva unui pension de fete din Cernăuți, cânta la pian și chitară.

 

 

 

Între vocație și voința familiei

 

Nu avem amănunte privitoare la atitudinea părinților lui Alexandru Zirra față de vocația muzicală a fiului lor și de dorința acestuia de a deveni muzician, urmând cursurile Conservatorului din Iași – în paralel cu Facultatea de Litere și Filozofie – apoi ale celui din Milano. Mihail Jora a avut de întâmpinat opoziția fermă a tatălui său de a face studii muzicale, motivația fiind una de ordin pragmatic: „cu muzica se moare de foame”. Doar intervențiile mamei sale Elena și ale fratelui ei, compozitorul Paul Ciuntu, au făcut ca viitorul ctitor al baletului și liedului românesc să poată urma studii muzicale mai întâi la Iași, apoi, cu recomandarea unchiului și sprijinul financiar al mamei, să se specializeze la Leipzig apoi la Paris. Pentru a respecta voința și condiția paternă de a face și „o facultate serioasă”, a absolvit Facultatea de Drept din Iași, ale cărei cursuri le urmase în paralel cu cele de la Conservator.

În privința lui George Enescu, lucrurile au stat diferit față de ceilalți doi muzicieni romașcani care îi erau rude prin alianță. Părinții săi au trăit o adevărată dramă în urma pierderii a patru copii născuți morți și a decesului a încă șapte, în primii ani de viață. În amintirile sale, consemnate de biograful său, Bernard Gavoty, Enescu spune că a n-a fost un copil răsfățat, ci unul ținut într-o adevărată colivie a iubirii, „adorat până la sufocare”, crescut „într-o căldură de seră, sufocantă și tensionată”, care l-au transformat într-un om „hipersensibil, un fel de jupuit de viu”. Din acest motiv nu l-au înscris nici la școală, angajând o „guvernantă” franceză. De la ea provine și apelativul „Jorjac”, întrucât, auzind că micuțului i se mai spunea „Jurjâcă”, a crezut că are două prenume, precum francezii, adică Georges-Jaques. Este cunoscut „episodul Caudella”, când Costacehe Enescu i l-a prezentat pe fiul său compozitorului și profesorului ieșean Eduard Caudella care, vrând să audă ce știe micuțul de cinci ani, a primit un răspuns rămas de pomină: „de ce nu-mi arăți ce știi mata?”. Amintirea acestei întâlniri l-a urmărit pe Enescu toată viața, deoarece – povestea muzicianul – „în ciuda firii mele detestabile”, profesorul Caudella, om de caracter, trecând peste orgoliile sale didactice, l-a încurajat, iar după doi ani, la următoaera întâlnire, le-a spus părinților: „trebuie cultivate darurile naturale ale acestui copil și trebuie trimis la Viena”. Ceea ce s-a și întâmplat, urmând apoi Parisul.

 

Ctitorii culturale

Fără a face aici o clasificare valorică celor trei muzicieni – care dintre ei este mai „mare” – putem afirma că fiecare a avut rolul său în dezvoltarea muzicii românești. Alexandru Zirra, considerat ca fiind cel care a pus bazele poemului simfonic românesc și unul dintre compozitorii înaintași ai genului de operă, s-a inspirat din creația populară și din trecutul istoric românesc, fiind și un pasionat culegător de folclor. Sesizând valoarea folclorului românesc, l-a tratat simfonic, integrându-l în muzica de factură occidentală. A avut și o fructuoasă activitate didactică, fiind profesorul multor muzicieni români care și-au făcut studiile la Conservatorul din Iași, printre care și romașcanii Mihail Jora și Dumitru D. Botez. Zirra este și ctitorul Conservatorului din Cernăuți, unde a fost profesor și rector între 1925 și 1931, an în care a fost desființat în timpul ministeriatului lui Nicolae Iorga… Celălalt muzician romașcan, Mihail Jora, compozitor, dirijor, pianist, critic muzical, profesor și rector al Conservatorului din București, academician, este considerat creatorul liedului și baletului românesc, acesta trebuind să aibă la bază muzica, ritmul și pașii de dans specifici jocurilor noastre populare. George Enescu, compozitor – așa cum se considera, în primul rând – dirijor, violonist-concertist, pianist și profesor, academician, este fondatorul școlii românești de compoziție. Având mereu în memorie „episodul Caudella”, Enescu a fost atât mentor cât și „mecena” pentru numeroși muzicieni din elita componisticii românești. Din dorința de a stimula tinerele noastre talente, în 1912 a fondat Premiul Național de Compoziție George Enescu, distincție acordată în mod cu totul obiectiv și compozitorilor romașcani Zirra și Jora.

 

Enescu la Roman

 

În perioada 1912-1942, George Enescu a susținut recitaluri de vioară cu acompaniament de pian în 62 de orașe ale României. Sumele obținute la peste 150 dintre concerte au fost donate pentru scopuri caritabile (știm că și Celibidache a fost un mare donator de fonduri pentru astfel de acțiuni). Dintre aceste concerte, șase au fost în 1912, pentru finanțarea premiului pe care l-a înființat, 38 în 1915 și 1916 pentru a putea fi cumărată orga Ateneului Român, 4 în 1918 pentru Crucea Roșie Română – în afară de concertele gratuite date în spitale pentru răniți – 51 în 1919, 1921, 1922 pentru diverse scopuri de binefacere, 51 în 1923 și 1926 pentru orfanii de război. În anii Primului Război Mondial, între 1916-1919, Enescu a locuit luni de zile la Iași, pe strada Codrescu nr. 11, la familia Cosmovici, pentru a fi aproape de poporul român aflat în suferință.

Începând cu recitalul celebrei soprane italiene, Adelina Patti, care a avut la 21 noiembrie 1885, concertele, recitalurile, spectacolele de teatru, operă, operetă au început să devină evenimente culturale obișnuite în viața culturală romașcană. Printre cei care, prin valoarea prestației lor, au onorat publicul romașcan, este și George Enescu, în calitate de violonist-concertist. Muzicologul Alexandru Cosmovici, vărul său pe linie maternă, consemnează și concertele pe care muzicianul român le-a susținut la Roman. Un prim concert este anunțat în ziarul Ecoul Romanului din 2 decembrie 1915, pentru strângerea de fonduri pentru orga Ateneului. Au urmat cele din 26 octombrie 1918, pentru Crucea Roșie Română, și din 19 august 1919, organizat sub patronajul doamnei Kapri, pentru finanțarea cantinelor mobilizaților și refugiaților de război, eveniment consemnat în Ziarul Îndreptarea, nr. 17/19 august 1918. În folosul orfanilor de război, a mai susținut două concerte, pe 8 mai 1923 și 4 martie 1927. (Oare câți dintre actualii români, artiști, „oameni de afaceri” sau politicieni care ne promit … promisiuni, ar fi capabili de astfel de fapte?).

 

Să înfierăm cu mânie proletară…

 

După „buna tradiție” românească, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită…În 1940, în timpul Statului Național Legionar, Zirra a fost numit director al Operei Române. În 1941, partitura operei sale, Alexandru Lăpușneanu, a fost trimisă pentru a fi pusă în scenă la Berlin. Din aceste motive, i s-a pus eticheta de „legionar” și, chiar dacă Comisia de Epurație din 1945, în lipsa dovezilor, l-a absovit, de iure, dar de facto a rămas cu această etichetă și azi. Mihail Jora, în 1916, și-a întrerupt studiile de la Leipzig, pentru a se înrola voluntar în armata română. Rănit în urma unui bombardament, la Oituz, s-a zbătut doi ani între viață și moarte. După război, s-a căsătorit cu Elena Gafencu, sora viitorului ministru de externe care, după 23 august 1944, a rămas în Occident. Pentru „vina” de a fi sora unui „dușman al poporului”, Elena Gafencu a fost condamnată la 4 ani de închisoare. A doua zi după abdicarea regelui Mihai I, Jora, în calitate de rector al Conservatorului din București, a propus, în Senatul facultății… un moment de reculegere. Motiv pentru care a fost demis din funcție și exclus din Societatea Compozitorilor Români, al cărui membru fondator era. Ulterior, a fost „reabilitat”… A urmat „burghezul” George Enescu, exclus și el din Societatea Compozitorilor Români pe care o fondase (!).  Lui și soției sale, principesa Maria Cantacuzino, li s-a confiscat toată averea rămasă în țară. Enescu, din dragoste pentru poporul său, a donat statului român vila sa, „Luminiș”, de la Sinaia, la 10 decembrie 1947, cu condiția ca să devină casă de oaspeți pentru artiști români sau străini – muzicieni, pictori, scriitori – care să împărtășească aceleași idealuri de viață și artistice ca și donatorul, și să fie desemnați de o comisie al cărei președinte pe viață să fie numit Mihail Jora. Știm ce a urmat…

 

În loc de  … memento

 

În anul 2000, la noi a fost promulgată Legea Restitutio in integrum, conform căreia trebuiau restuite proprietățile confiscate prin Legea din 11 iunie 1948. Nu comentăm aici în ce măsură au fost, sau nu, corecte, ambele. Mă întreb dacă va fi promulgată, vreodată, o lege numită Restitutio … in memoriam, prin care să li se recunoască averea intelectuală, confiscată, de-a lungul timpului, tuturor „proprietarilor de creier”, nu de către acei „coate goale” – vorba lui jupân Dumitrache – ci de către acei „creiere goale”. Și iarăși mă întreb – vorba lui Moromete – câți dintre noi, cei de azi – mai ales dintre romașcani – știm ce reprezintă pentru neamul nostru Zirra, Jora, Botez, Enescu, Celibidache, Melchisedec Ștefănescu și mulți alții, cunoscuți in orbi și nu in urbe? ”. Numele și opera lor ar trebui să fie reașezate în memoria concitadinilor noștri, la locul cuvenit, pentru că nu noi suntem cei care ne facem din asta o „datorie de onoare”, ci ei ne onorează „cartea de identitate culturală”, fără de care nu vom ști nici cine am fost, nici cine suntem. Și, cu atât mai puțin, cine vom fi…

 

 

 

 

 

Articol publicat în Mesagerul de Roman, numerele din 19.05 și 26.05.2016

 

 

 

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE, Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s