Restitutio…in memoriam: Paul Ciuntu

Restitutio…in memoriam: Paul Ciuntu

 

Autor: prof. Dr. Ovidiu Trifan

 

Anul acesta se împlinesc 150 de la nașterea compozitorului, dirijorului, pianistului și profesorului romașcan Paul Ciuntu. Deocamdată, în istoriografia noastră nu este cunoscut decât anul nașterii, 1866, și localitatea, Roman. Poate că cercetările viitoare vor descoperi și ziua și luna în care s-a născut.

Paul Ciuntu este unul dintre acei „dascăli de altădată”, al cărui nume, din păcate, este necunoscut concitadinilor săi romașcani, dar cunoscut și stimat în Germania secolului al XIX-lea și consemnat în cel mai complet dicționar al muzicienilor, editat în Statele Unite, The New Grove Dictionary of Music and Musicians. Alături de Alexandru Zirra, Mihail Jora, Dumitru D. Botez și Sergiu Celibidache, Paul Ciuntu este unul dintre deschizătorii de drum din muzica românească și face parte din acel „cvintet de aur mușatin”, stimat și cunoscut, ca de obicei, in orbi, și nu in urbe, adică mai mult în lume, decât în țară și, cu atât mai mult, în orașul natal.

În Dreptul civil există o formulă juridică definită prin sintagama restitutio in integrum, și care sintetizează principiul restabilirii situației anterioare, cu referire la bunuri și proprietăți imobile. Nu văd de ce nu ar exista, fără încadrare juridică, și o formulă etică, aceea de restitutio in memoriam, conform căreia să fie „restituite”, adică readuse în memoria contemporanilor, numele tuturor celor care au contribuit măcar cu un strop la formarea morală și îmbogățirea noastră spirituală. Cunoaștem cu toții sensul sintagmei memento mori, pe care o ignorăm la început de drum, dar pe care o luăm în serios spre final. Antonimul acestei sintagme – dacă am putea vorbi și aici de un „antonim” – ar fi memento vivere, care, în afară de sensul strict vegetativ, are și o profundă semnificație spirituală, de care nu ținem cont întotdeauna, cu sau fără bună bună știință. Acest memento vivere ar trebui să includă – din punct de vedere etic – și sentimentul recunoștinței, care să ne îndemne la o rememorare perpetuă și la o reactualizare periodică a numelor celor care, ca niște părinți adoptivi, ne-au fost „pedagogi” și „educatori”, adică, mergând la rădăcina sensurilor celor doi termeni, ne-au condus pașii de la starea de copil, la cea de adult. Bucuria acestor aduceri aminte este cu atât mai mare, cu cât conștientizăm mai profund faptul că ceea ce suntem astăzi, datorăm unor „dascăli de altădată”, și care, la soroace neștiute de nimeni, s-au „dus”, cu s-au fără „rugi la Preacurata”, spunându-și în sine, poate, precum personajul lui Schiller: „maurul și-a făcut datoria, maurul poate să plece”.

Paul Ciuntu descindea dintr-o familie armenească. Nu sunt cunoscute numele și ocupația părinților, și nici dacă a absolvit studiile primare la Roman. A urmat liceul, mai întâi la Dresda apoi la Cernăuți, susținând bacalaureatul la Iași. La douăzeci de ani, în 1886, a fost admis primul la Conservatorul de Muzică din Leipzig, absolvindu-l în 1891 cu mențiunea „magna cum laude”[1]. La îndemnul și cu recomandarea scrisă a lui Paul Ciuntu, aici își va face studiile, după două decenii, și Mihail Jora, nepotul său pe linie maternă. Oraşul saxon aşezat la încrucişarea marilor drumuri strategice şi comerciale ale vechilor triburi germanice, oferea, mai presus de orice, un climat şi o ambianţă aproape unice pentru formarea unui tânăr artist. Aici fusese profesor Bach şi tot aici mai studiaseră şi unii dintre compozitorii noştri înaintaşi şi moderni, printre care Gheorghe Dima, Iacob Mureşianu şi Filip Lazăr. În această atmosferă culturală, dominată de rigurozitatea spiritului saxon, s-a perfecționat în compoziție. L-a avut profesor pe renumitul pianist și compozitor Salomon Jadassohn, fost elev al lui Franz Liszt. Și-a continuat studiile de pian la Lemberg, avându-l ca profesor pe compozitorul și pianistul bucovinean Carol Miculi – stabilit în Gemania – el însuși fost elev al lui Frédéric Chopin[2]. Astfel, Paul Ciuntu a avut prilejul să se perfecționeze studiind cu doi dintre elevii celor mai mari pianiști ai secolului al XIX-lea, Franz Liszt și Frédéric Chopin.

După finalizarea studiilor, s-a stabilit în Germania, ocupând postul de dirijor al Operei din Rostock (1902-3) și al Orechestrei simfonice din Gosslar (1904-8). Fără a fi un muzician de geniu, grație talentului și culturii sale muzicale, a fost apreciat atât de public, cât și de critica muzicală din Germania. În urma fiecărui concert susținut în numeroase orașe, în presa vremii erau elogiate finețea muzicală, arta desăvârșită și profunzimea a căror dovadă o făcea dirijorul care știa să dea viață partiturilor simfonice și corale: ceea ce noul dirijor a făcut în intervalul de patru săptămâni – nota un critic muzical din Gosslar – trebuie resimțit ca o minune de întreg auditorul[3].

Precursor al simfonismului românesc, în 1897 a compus o simfonie în la minor, din care nu s-a păstrat decât partea a doua, în reducție pentru pian la patru mâini. În anii 1902-1903, cât a fost dirijor la Opera din Rostock, a compus un Trio pentru vioară, violoncel și pian și un Cvintet cu pian, piesă elogiată în presa germană. Ziarul Rostocker Zeitung remarcă temele muzicale a căror melodicitate evidențiază naționalitatea meridională a compozitorului[4]. Cu siguranță – credem noi – că este vorba de melodii preluate din folclorul românesc și tratate armonico-polifonic conform principiilor de compoziție clasico-romantice, așa după cum au procedat mulți dintre compozitorii noștri înaintași școliți în marile centre muzicale ale Occidentului. În afară de lucrările simfonice și camerale, a compus un ciclu de Coruri laice, pe versuri de poeți germani și români, precum și Lieduri pe versuri de poeți germani sau pe versuri proprii. Multe dintre compoziții nu s-au păstrat.

Calitățile sale de muzician, pedagog și bun organizator, l-au recomandat pentru numirea în funcțiile director și profesor de armonie, contrapunct și fugă la Școala muzicală din Rostock (1902-3), director al Conservatorului din Braunschweig (1903-4), profesor de pian la Ribnitz și Gosslar (1904-8). A participat și la un concurs pentru ocuparea unui post de profesor la Consevatorul din Colonia, reușind primul dintre cei 150 de candidați. Dar, din cauza statutului de „străin”, n-a fost acceptat. Calitatea sa de „străin” nu i-a eclipsat, însă, stima de care se bucura, fiind considerat una dintre cele mai distinse figuri de muzician din Germania. Contemporanii spun că dacă n-ar fi fost o fire retrasă și de o modestie exagerată, s-ar fi impus altfel. Lui nu-i plăcea, însă, ca să se facă „reclamă” în jurul său, lucru pe care îl detesta, după cum știm, și Celibidache, doar că el a fost o fire pronunțat combativă, care nu ezita să le spună adevărul în față tuturor celor care abdicau de la principiile artei sau moralei, indiferent de poziția pe care o aveau în societate sau în lumea artistică.

Ecourile aprecierilor de care s-a bucurat în Germania au ajuns și în România, astfel că, după ce bătrânul compozitor și dirijor Eduard Wachmann s-a retras din funcția de rector, în 1903, Paul Ciuntu a fost chemat în țară pentru a i se încredința conducerea Conservatorului din București. Caracter integru și om devotat profesiunii sale, format în spiritul seriozității, corectitudinii și disciplinei germane, concitadinul nostru nu s-a putut „aclimatiza”, dorința lui de a face cu adevărat, artă, lovindu-se de intrigi, neglijență și indiferență. Aceeași stare de lucruri a putut-o constata, după șapte decenii, și Celibidache, atunci când i s-a propus să formeze și să conducă o orchestră care să reprezinte România în lume.

După relatările lui Paul Ciuntu, consemnate de o fostă studentă, la Conservator a găsit o dezordine de nedescris: mulți dintre profesori erau numiți la recomandările unor politicieni sau oameni de afaceri – ca și astăzi, de altfel – lipseau de la ore, iar unii chiar nu știau nici meserie. În articolul dedicat compozitorului romașcan, publicat în revista Universul literar din 15 septembrie 1929, Aura Sachelarie, fosta sa studentă, relatează două episoade care conturează postura morală și profesională a muzicianului. Din biroul în care se afla, în calitate de rector – povestește autoarea articolului – Paul Ciuntu a auzit că în sala alăturată, cineva care cânta o piesă pentru pian, greșea în același loc, fără a se corecta. A intrat și, discret, i-a atras atenția profesoarei. Auzind că lucrurile se repetă, a intrat din nou și, uitându-se pe partitură și constatând că era vorba de o greșeală de tipar și nu de execuție, a scos un creion și a făcut corectura. Mai târziu, „distinsa” profesoară a povestit că de fapt nu era o greșeală de tipar, iar Paul Ciuntu a făcut asta pentru că nu cunoștea partitura. Un alt episod e legat constatarea faptului că mulți dintre membrii comisiilor de examinare erau numiți pe baza unor influențe politice, neavând nici cele mai elementare noțiuni despre muzică. Paul Ciuntu a rămas stupefiat când o doamnă care era numită anual în comisia de admitere, înainte de a-i  acorda notă candidatului, îi întreba pe cei din jur cum se numește instrumentul la care cântase acesta (!). Revoltat, compozitorul s-a adresat ministrului de resort care i-a răspuns că nu poate face nimic, întrucât persoana care se ocupa de numirea membrilor comisiei se bucura de o înaltă protecție politică. El i-a replicat că politica n-are ce căuta în artă și în școală și imediat și-a înaintat demisia, pe care ministrul nu i-a acceptat-o. A urmat o discuție violentă, în finalul căreia Paul Ciuntu, omul retras și modest, și-a ieșit din fire și i-a spus ministrului că rămâne cu o singură condiție: să închidă ușile Conservatorului și să dea foc acelei barăci care servea drept templu al artei, ca să ardă cu profesori cu tot… Cum această condiție nu putea fi îndeplinită nici măcar la modul figurat, factorul politic fiind decisiv, compozitorul s-a retras, după două săptămâni de directorat (!). N-a cedat nici insistențelor reginei Elisabeta, care-l aprecia foarte mult, și a revenit în Germania. După cinci ani, însă, dorul de țară a biruit și s-a întors, în 1908, acceptând doar postul de profesor de pian. În 1910 s-a căsătorit cu Lucreția Moteanu, care conducea Institutul de fete cu același nume. Respingând orice postură duplicitară, a petrecut în București anii Primului Război Mondial, primindu-i în casa lui pe toți cei devotați atât muzicii, cât și idealurilor naționale ale vremii. Patriot loial, a avut de suferit în timpul ocupației germane, iritându-i, prin atitudinea sa, și înfruntându-i cu demnitate pe cei pe care îi cunoștea foarte bine, și față de care n-a ezitat, asumându-și orice risc, să-și manifeste simpatiile și să-și afirme convingerile, obligându-i, în final, să-și plece capul în fața unui astfel de caracter nobil.

Ca profesor, a avut o mare influență asupra elevilor săi pe care îi cucerea de la primele lecții. Cu toate că nu vorbea niciodată despre realizările și succesele sale, toți erau convinși că au în față un mare artist. Era suficient să-l auzi cântând la pian. Datorită lui, cei cărora le-a fost profesor au înțeles că a cânta la pian nu e sinonim cu o dexteritate mecanică, iar muzica nu se reduce la o virtuozitate tehnică, ci este o formă artistică de manifestare a trăirilor și sentimentelor. Fosta studentă, semnatara articolului comemorativ din Universul literar, și-l amintește astfel: […] parcă îl văd și acum: cu părul ondulat, dat pe spate, cu ochii închiși, cu fruntea în sus […], cântecul său părea o improvizație măreață, atât de mult se identifica sufletul lui cu cel al compozitorului. […] Lecţiile sale erau adevărate lecţii de artă şi estetică muzicală[5]. Știa să evidențieze subtilitățile unei compoziții, făcând conexiuni nebănuite cu personalitatea autorului. Reușea să trezească în elevi dorința de a căuta și de a găsi căi pe care maestrul nu le arătase mai înainte, intuind vocații, perspective, corectând sau confirmând pașii ucenicilor, încurajându-i și lăsându-le, în același timp, libertatea de manifestare artistică. Avea darul de a se face înțeles și de începători, convingându-i că muzica e o artă și nu un simplu exercițiu de virtuozitate tehnică. Toți elevii erau tratați în mod egal, fără diferențieri de tipul „talentați” și „netalentați”, pentru nu-i favoriza pe unii și a-i marginaliza pe alții, dar și pentru a le da curajul să-și susțină fără teamă ideile, să le analizeze cu obiectivitate și să aleagă singuri soluțiile cele mai bune. Îi determina, astfel, să nu devină niște simpli imitatori ai maestrului, ci să fie ei înșiși, afirmându-și propria lor personalitate. Prin aceste calități, a rămas în memoria foștilor săi studenți ca omul căruia i-au datorat formarea lor morală și profesională.

La 17 decembrie 1918, după Marea Unire, a murit, răpus de gripa spaniolă ce bântuia Bucureștii, dar împăcat cu gândul că idealul său național se înfăptuise. Era la o lună după ce la Roman se stinsese și medicul-muzician Mihail Burada. Era la câteva săptămâni după ce corul gimnaziului Roman-Vodă cântase în premieră națională, pe scena Teatrului Modern, Voința neamului, acea „marsilieză a românilor”, dirijată de compozitorul ei, Ioan Cristu Danielescu, pe-atunci profesor de muzică la Roman. Din cor făcea parte, ca elev, viitorul membru al „cvintetului de aur mușatin”, dirijorul, compozitorul și profesorul Dumitru D. Botez, ctitor al școlii românești de dirijat coral. În toamna aceluiași an, nepotul său, Mihail Jora, devenit compozitor, se zbătea între viață și moarte pe patul spitalului Sf. Spiridon din Iași, în urma unei răni suferite pe front. Într-o zi, a avut bucuria de a-l asculta pe George Enescu, venit să concerteze într-un salon al spitalului pentru a alina suferințele combatanților răniți. În semn de recunoaștere și omagiu, Enescu a cântat și Suita în re minor, pe care Jora o compusese în 1915 și pentru care primise premiul I onorific la concursul pentru compoziție fondat de autorul Rapsodiilor.

Evocarea personalității lui Paul Ciuntu, ne oferă ocazia, încă o dată, de a insista să instituim și să aplicăm cu seriozitate acea nescrisă lege morală, restitutio in memoriam, pentru ca numele său, împreună cu al tuturor celor care ne onorează „cartea de identitate culturală”, să fie „reașezate” în memoria concitadinilor noștri, și rostite, ori de câte ori se ivește prilejul, cu pioșenia cuvenită. Dacă n-o vom face, nu vom ști niciodată nici cine am fost, nici cine suntem. Și, cu atât mai puțin, cine vom fi…

 

 

 

Comunicare prezentată pe 18.03.2016 la Simpozionul Dascăli romașcani de altădată, Muzeul de Istorie, Roman (în curs de publicare)

 

 

[1] Apud: Aura Sachelarie, Paul Ciuntu; în: Adevărul Literar (Anul XLV, nr. 38/15 septembrie 1929), pp. 594-5.

[2] cf. Viorel Cosma, MUZICIENI ROMÂNI. LEXICON (București: Editura Muzicală, 1970), s. v. Ciuntu, Paul, pp. 121-2.

[3] Apud: Aura Sachelarie, op. cit., loc. cit.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, ASOCIATIE, Uncategorized și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s