Pseudo –polemică

„Istoria este cea mai frumoasă poveste” doar când o spune istoricul Adrian Cioroianu.
Când aud de la altcineva afirmația de mai sus înțeleg impostura sau, după caz, reaua – voință. Varianta mai blândă ar fi slaba pregătire, o cultură generală deficitară, respectiv intenția de a aduce pe piața culturală non – valori, subsumate unor interese particulare sau de grup (economice, de notorietate / prestigiu, ș.a.m.d.). Exemple, din nefericire, se găsesc pentru a ilustra cele de mai sus.
Istoricul este cel îndreptățit să vină în întâmpinarea publicului nespecializat cu rezultatele cercetării științifice „traduse” în limbajul accesibil, de popularizare. Tot istoricul este acela care știe să stăpânească informația și deține instrumentele adecvate acestei „transfigurări”. Desigur că îi trebuie și o doză de talent scriitoricesc dacă urmărește să-și captiveze publicul. Dar nu lipsa de talent literar este cauza pentru care lucrările de popularizare se nasc greu. Dimpotrivă!
Specialistul este scrupulos în alegerea cuvintelor, în perspectiva corectitudinii scrierii sale, știind, mai bine decât oricare altul, că în demersul său orice cuvânt contează, putând duce la efecte nedorite, chiar o alterare, o interpretare eronată a subiectului. Cauza reală este numărul mic de specialiști, bugetul limitat de timp al acestora, lipsa unor mijloace adecvate de editare și uneori o prudență excesivă, ce poate fi suspectată de dezinteres față de publicul larg. Există exemple notabile ale unor istorici contemporani care au înțeles nevoia (re)câștigării publicului, fie în scop educativ, fie recreativ. Ex: Adrian Cioroianu, Adrian Majuru, Constanța Vintilă Ghițulescu, ș.a.
De altfel, societatea în care trăim are nevoie de o verigă intermediară – între știință și iubitorul de istorie. Semnele îmbucurătoare ale unui interes crescut al publicului pentru cunoașterea istoriei sunt deja prezente. Mai vizibile sunt participarea la manifestări culturale de profil, achizițiile și lectura cărților de specialitate. O bună parte a publicului primește cu interes și chiar cu nerăbdare lucrările de popularizare, mult mai plăcute și inteligibile decât cărțile de strictă specialitate istorică, marcate de rigurozitate, considerate „prea stufoase” pentru a fi luate drept o lectură de vacanță.
Din categoria „amatorul & iubitorul de istorie” (declarat, nu și adevărat), unii au tendința de a umbla hai – hui pe coclaurile științei, ba chiar a-și impune punctul de vedere (conform bancului cu orizontul îngustat până la a se vedea doar un punct). Cei care au mai citit câte ceva, dar nu au priceput mare lucru, făcând un talmeș – balmeș de noțiuni sunt o specie nedorită și nefastă. Dacă nu au izbutit în perioada școlarizării să-și fundamenteze bazele învățării istoriei e bine să afle că nu stă nimeni să-i învețe după, decât dacă își angajează preparator special pentru așa ceva. Sporul de cunoaștere este nul. Sunt slabe șanse să se întâmple ceva, pentru că specia aceasta este de fapt doar băgăcioasă, aflătoare în treabă, între 2 pahare la chermeza cu „prietenii” sau pe la unele activități publice, dacă gasesc pe cineva amator să-i asculte. În rest e absolut inutil să-și bată capul (și gura.. după caz), nefăcând altceva decât să-și deruteze copii sau nepoții. Vremea bunicilor – povestitori a trecut. Bunicul – erou al întâmplărilor de pe frontul celui de-al doilea război mondial a ajuns acum un personaj dintr-o fotografie. Bunicul de azi le împărtășește, eventual, experiența personală din regimul de dinainte de ’89: lipsurile materiale și statul la cozi (dacă nu a fost vreun învărtit, precursorul descurcărețului de azi), obținerea carnetului de membru de partid (oportunismul fiind o calitate necesară, de dat mai departe la generația tânără …nu-i așa?), bancurile cu Bulă și politica demografică cu efect întârziat (dacă nu era, nu se povestea, căci nu avea cui…). În ultimul timp par a se fi înmulțit în spațiul romașcan afirmațiile firoscoase ale unor bunici cu prea mult timp liber (din fericire sunt doar multe afirmații, bunicii fiind cam aceiași). Pentru nepoții acestora spun: „și-am încălecat pe-o șea…”, dar formula rămâne valabilă doar în poveștile cunoscute, cele consacrate ca atare în literatură, drept specie a genului epic.
Pe cei vocali, dar slab pregătiți îi întrebăm, zâmbind, precum profesorul romanvodist supranumit Attila, dând cu degetele prin mustață: „Bine, bine, asta spui dumneata, drăguță, dar istoria ce zice?”. Altminteri… „stai jos, nota 2!”

autor: muzeograf Iulia Butnariu

 

Acest articol a fost publicat în ARTICOLE, VARIA și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s