Petre Teodoru, ad catedram şi extra catedram

 

Petre Teodoru, ad catedram şi extra catedram

                                                                                                Autor: Prof. dr. Ovidiu Trifan

Puţini sunt profesorii apreciaţi şi mai ales iubiţi de elevii lor încă din timpul şcolii. Unii dintre ei au parte de această răsplată abia după ce, graţie înălţimii lor profesionale şi harului psiho-pedagogic, devin legende vii. Apoi, odată cu depărtarea, perspectiva se lărgeşte şi personalitatea didactică şi morală a omului de la catedră poate căpăta dimensiuni nebănuite. Pentru noi, elevii care am făcut parte din prima generaţie care l-a avut ca profesor de limba şi literatura română pe domnul Petre Teodoru, o asemenea legendă s-a născut sub ochii noştri. După ani, când generaţiile de după noi se lăudau că l-au avut profesor, noi, cei din prima lui serie, zâmbeam cu superioritate. Aveam şi de ce. Fuseserăm ,,ediţia princeps”.

A vorbi despre Petre Teodoru ad catedram şi, separat, extra catedram, este cvasiimposibil şi nesemnificativ. Pentru că la el, cele două laturi se împletesc eterofonic şi converg spre un punct comun: formarea ucenicului ca viitor om de cultură, indiferent de domeniul pentru care va opta în viaţă. Acest scop suprem presupune cultivarea creierului. Profesorul Teodoru nu s-a mulţumit cu atât, ci, ca un adevărat pălmaş, a desţelenit creiere.

Ne întrebăm, acum, care i-ar fi fost destinul dacă, din cauza evenimentelor din 1944, familia sa n-ar fi trecut dincoace de Prut şi ar fi rămas în „glorioasa” Uniune Sovietică? S-a născut la Soroca, pe 30 iunie 1941, singurul copil al unei familii de intelectuali înstăriţi, ambii bunici preoţi, iar unul dintre străbunici producător de medicamente la Vladivostok. Amândoi părinţii au fost români, dar cu ramificaţii genealogice poloneze, armeneşti şi greceşti. Tatăl, Mihail, absolvise Liceul Teoretic Alexandru Donici din Tighina, iar mama, Leontina, Liceul Teoretic de Fete din Soroca, fiind vorbitoare de rusă, poloneză, franceză, germană. În 1944 s-au refugiat în România, deoarece, ca proprietari ai mai multor imobile şi a două hectare de teren intravilan în Soroca, cu siguranţă ar fi făcut parte din miile de deportaţi în Siberia. Cu numele rusificat, Babcenko – abia în 1950 reuşind să-şi recapete numele românesc – şi cu statutul de refugiaţi înstăriţi, familia a avut mulţi ani domicilu instabil. Tatăl a fost mai întâi funcţionar la Tribunalul din Soroca, apoi, după venirea în România, a locuit o vreme, împreună cu familia, la Râmnicu-Vâlcea, după care a fost nevoit să colinde ţara, ca un adevărat comis-voiajor, având ocupaţii dintre cele mai diferite: mai întâi, sub-comisar şi comisar la garda Financiară în judeţele Arad şi Timiş, până în 1948, apoi magazioner la I. M. S. (fosta intreprindere mecanică) şi Fabrica de zahăr Roman, la Topitoria de cânepă din Fălticeni, ca muncitor la Intreprinderea de Vin-Alcool din Vaslui, translator de limba rusă la Intreprinderea de Ţevi din Roman (1956-59) şi la Combinatul de îngrăşăminte chimice de la Roznov (1962-63). Mai norocoasă, după scurte escale la Râmnicu-Vâlcea şi Piatra-Neamţ, mama a reuşit să-şi găsească un servicu la Roman, contabil la Căminul de bătrâni apoi şef de Birou administrativ la Sfatul Popular.

Acest periplu biografic, necunoscut de majoritatea celor care l-au cunoscut, vine să ridice voalul de pe acea ,,faţă nevăzută a lunii”, şi să-i lămurească pe cei care nu l-au înţeles întotdeauna. Discreţia care l-a caracterizat a fost motivul pentru care nu s-a confesat, şi nu şi-a clamat suferinţa. Petre Teodoru n-a avut amintiri personale din Soroca, dar povestirile părinţilor l-au urmărit toată viaţa, călindu-i caracterul. Printre primele „beneficii” pe care le-a avut de pe urma statutului părinţilor săi, a fost respingerea înmatriculării la Facultatea de Drept din Iaşi, unde, chiar dacă a avut media 9,53 la concurs, a primit răspuns că nu poate fi admis întrucât nu avea „origine socială sănătoasă”. Cu siguranţă că această nedreptate a avut un efect devastator asupra adolescentului care se pregătea să-şi facă un drum în viaţă, dar nu suficient ca să-l doboare, căci în anul următor este admis la Institutul Pedagogic de 3 ani din Iaşi, ceea ce i-a permis ocuparea unui post de profesor suplinitor la Şcolile din Cotu-Vameş – unde a îndeplinit şi funcţia de director adjunct – şi din cartierul N. Bălcescu, unde calităţile profesionale şi organizatorice l-au propus pentru funcţia de director.

Perfecţionist din fire, a absolvit şi cursurile Facultăţii de Filologie din Iaşi. Şi tocmai când lucrurile păreau să intre pe un făgaş normal, fiind numit profesor suplinitor la Liceul Teoretic nr. 2 din Roman –  actual pe nedrept transformat în corpul B al Colegiului Roman-Vodă – situaţia a început din nou să se complice. Profesionalismul şi intransigenţa duse până la inflexibilitate, atunci când era cazul, ca şi ţinuta morală ireproşabilă, l-au făcut să fie perceput ca un real pericol, întrucât era şi tânăr, şi bine pregătit profesional, dar şi „călca a director”, iar cei pentru care scaunul de şef era ţelul suprem, s-au simţit vulnerabili. Aşa se face că mai întâi a fost îndepărtat de la liceu, apoi a început să fie mutat din şcoală în şcoală, repetând ca o fatalitate – în alte dimensiuni temporale şi spaţiale – destinul părinţilor, şi pe care l-a „moştenit”, aşa cum frumos a spus fiica sa, ca pe o boală genetică. Oportunismul, nepotismul şi lichelismul erau la ele acasă şi înainte de 1989. Cu toate că era un fin şi profund cunoscător al limbii române şi a folclorului românesc, Petre Teodoru n-a reuşit să înţeleagă şi să aplice proverbul care le-a ţinut loc de caracter multora: „capul plecat, sabia nu-l taie”. Pofesorul Teodoru nu putea să pună în practică acest străvechi şi păgubos proverb care vine să adoarmă conştiinţele şi să justifice laşitatea, pentru că el avea stofă de martir, iar sub un asemenea acoperământ, nu ai cale de întoarcere.

După ce a fost îndepărtat de la liceu, a predat un an la o şcoală generală dintr-un cătun băcăuan, unde spunea că cei trei „intelectuali” ai satului – primarul, miliţianul şi popa – jucau poker şi erau „magnetizaţi” non-stop. Apoi, un an la Şcoala de şoferi profesionişti din Roman, un an preşedinte la Cooperativa de Consum din Horia, unul, pedagog la Casa de Copii Şcolari din Roman. Întrebându-l o dată cum s-a simţit în postura de şef la Cooperaţie, mi-a zis: „foarte bine, numai că eu sunt, totuşi, profesor”. „Şi-atunci, de ce spui că a fost bine?” „Pentru că – povestea dânsul cu un umor negru – atunci când eram la catedră, lumea îmi spunea: să trăiţi, dom’ profesor, dar mâncam în pauze covrigi. La Cooperaţie, toată lumea îmi spunea: să trăieşti, nea’ Petrică, dar mâncam la amiază şi seara fripturi. Oricum, dacă nu plecam, ori intram în puşcărie, ori mă dădeau afară, pentru că acolo toţi furau”. Au mai urmat câteva şcoli, printre care şi Şcoala Ajutătoare de copii oligofreni, unde, ca să se poată adapta, a studiat ca autodidact lucrări de specialitate. Sătul de comportamentul mitocănesc al unui inspector şcolar general de tristă amintire, a ameninţat, spre stupefacţia generală că, întrucât e născut la Soroca, va cere azil politic în U. R. S. S., pentru că se simte persecutat în România. A urmat un proces cu Inspectoratul Şcolar, l-a câştigat şi a fost repus în drepturi.

Cu toate aceste nesfârşite şi insuportabile şicane, a reuşit să-şi păstreze aceeaşi atitudine faţă de elevii săi, şi să-şi lase problemele personale „la poarta şcolii”, cum se spune. În schimb, nu abdica de la seriozitatea şi corectitudinea profesională, motive pentru care nu prea avea nimeni ce să-i reproşeze. Beneficiul suprem de care ne-am bucurat noi, generaţiile de elevi care l-am avut profesor, constă în faptul că ne-a „reciclat”, ne-a schimbat fundamental modul de gândire. Am învăţat cum să analizăm logic o temă dată, ce paşi trebuie să urmăm în dezvoltarea unui subiect punctual sau de sinteză. Mai târziu, m-am convins că metoda pe care ne-a aplicat-o la limba română, era general valabilă pentru conceperea oricărei expuneri coerente. Ne învăţa să gândim. Totul pornea obligatoriu de la elaborarea în scris a planului respectivei compuneri, indiferent de subiectul propus sau de proporţii. Fiecare punct al planului trebuia argumentat, şi, chiar dacă schema dezvoltării temei era diferită, de la elev la elev, expunerea avea logică şi coerenţă.

 Am ajuns, astfel, ca fiecare dintre noi să poată vorbi despre acelaşi subiect, dar într-o manieră personală. De asemenea, pasajele selectate din referinţele critice ale diverşilor autori, inserate în compunere, trebuiau să fie ilustrative pentru subiect şi în mod obligatoriu consemnate ca citate, cu menţionarea tuturor datelor obişnuite: autor, lucrare etc. Lipsa citării autorului era taxată ca furt intelectual (!) şi sancţionată drastic la punctaj. Înainte de toate, însă, condiţia ne-negociabilă era parcurgerea integrală a conţinutului operei literare vizate: poezie, poem, roman, piesă de teatru, schiţă, nuvelă etc. Răspunsurile date la două-trei întrebări punctuale erau suficiente pentru a dovedi că ai citit lucrarea respectivă. În caz contrar, nicio motivaţie nu era valabilă, pentru că venea imediat obiecţia justă: „cum poţi să discuţi despre o carte pe care n-ai citit-o?”, iar sancţiunea era dură, cu un punct mai sus de limita inferioară de notare. Şi atunci, ochii săi negri, puţin migdalaţi, te fulgerau, prevestind furtuna. Când se îngustau, era semn că pregăteşte arsenalul de ace şi lame al ironiilor usturătoare. Odată, când ne-a anunţat că în ora următoare vom discuta despre Neamul Şoimăreştilor, ne-a spus ironic: „tema e simplă; vorba aia: aţi văzut cartea, aţi citit filmul…”. Toţi cei care nu se prea împăcau cu studiul, erau îndrumaţi cu sarcasm către un alt domeniu: „la munca productivă, tovarăşe!”, aluzie fină, dar curoajoasă, pentru vremea aceea, la faptul că despre intelectuali se spunea că nu „produc” nimic. Atât îndemnul, cât şi apelativul „tovăraşe”, făceau deliciul celor care mai ascultau posturi de radio interzise, dar a rămas în amintirea tuturor acelor generaţii. Unui coleg mai bine legat, dar care nu prea reuşea să „lege” şi ideile, i-a spus: „ce cauţi, dumneata, tovarăşe, la Liceu? Ce bărbat frumos eşti, şi ce bine ţi-ar sta cu o coasă în mâini pe ogoarele patriei!”. Sau, unei colege: „ce bine ţi-ar sta, dumitale, ca „mamă eroină” şi ca muncitoare într-o fabrică de confecţii, să produci îmbrăcăminte pentru poporul muncitor!”.

Metodele de predare aplicate, cu un impact iniţial dur, asupra noastră, s-au dovedit, în final, deosebit de eficiente. Aşa se face că atâtea alte generaţii mergeau la Bacalaureat fără emoţii. Şi asta pentru că te învăţa un lucru esenţial, pe care puţini profesori îl mai practică azi, din păcate: te învăţa să gândeşti. Sub aparenta sa duritate se ascundea un suflet cald şi generos, un dascăl care îşi iubea ucenicii şi dorea să-i facă imuni la ignoranţă. Îl îndrăgeam pentru că eram fascinaţi de modul cu totul inedit de a ne preda. Practic, nu prea aveai ce să notezi, întrucât ori proceda după metoda actuală de „brainstorming”, ori, când era cazul, ţinea adevărate prelegeri elevate. De notat, nu era necesar să notezi decât câte o idee fundamentală. În rest, toată munca se rezuma la a te ajuta să înţelegi nişte repere după care să poţi să te exprimi liber, eliminând şabloanele stupide oferite ca soluţii salvatoare de adepţii păguboasei metode a memorării de tip „papagal”, practicate şi atunci, ca şi azi.

Din păcate, desele şi abuzivele mutări dintr-o unitate şcolară într-alta, trimis, uneori, în locuri unde trebuia să facă, efectiv, alfabetizare, dar şi invidia şi meschinăriile unor colegi de breaslă, l-au făcut să se consume şi să se irosească inutil. Dar n-a dat satisfacţie unor bieţi funcţionari politruci şi ignoranţi care, chiar dacă l-au văzut umilit, nu l-au văzut umil. Spre anii 90’ începuse absurda şi sistematica distrugere a valorilor fundamentale ale învăţământului, prin obligativitatea promovării în masă, la nivelul învăţământului preuniversitar, pe criterii cantitative şi nu calitative. Întrebându-l, revoltat, ce atitudine să adoptăm noi, profesorii, mi-a spus: „n-avem încotro, dacă ţara vrea proşti, noi nu ne putem opune; să nu facem ceva în contra vântului, că e-n răul nostru, dar ţine minte, cei pe care noi suntem constrânşi să-i promovăm azi, aştia sunt demolatorii de mâine”. Tulburătoare şi profetice cuvinte, care, din păcate, s-au adeverit şi, din nenorocire, aceia pe care noi i-am promovat, obligaţi fiind, azi au ajuns în importante funcţii decizionale şi-şi permit să-i batjocorească pe foştii lor profesori, pentru că-i urăsc, conştienţi că nu vor ajunge niciodată la valoarea lor. Distrug cu cinism valorile fundamentale ale unui popor, căci fără o bază culturală solidă, orice demers, în orice domeniu, e sortit eşecului. Cineva a fost întrebat de ce bogaţii dau de pomană cerşetorilor sau infirmilor, dar nu dau nimic în folosul oamenilor de cultură. Răspunsul a fost: pentru că se tem să n-ajungă şi ei cerşetori sau infirmi, dar nu se tem că vor ajunge vreodată oameni de cultură.

Profesorul Teodoru şi-a făcut datoria de dascăl şi-n partea cealaltă a Prutului. Să fi fost, oare, chemarea străbunilor? Cine ştie? Cert este că dintre elevii pe care i-a avut la un Liceu din Chişinău, unii au obţinut premii la olimpiadele naţionale de limba română, şi asta nu în Republica Moldova, ci în România. Dacă o boală, al cărei panaceu universal încă n-a fost inventat, nu l-ar fi secerat rapid, poate şi-ar văzut tipărite şi cele două lucrări fundamentale, rodul unei îndelungate munci de cercetare: una despre opera şi viaţa lui Max Blecher şi alta despre verb.

Omul Teodoru a trecut din lumea cu dor, în cea fără dor. El i-a iubit pe cei buni, i-a iertat pe cei care i-au făcut rău şi i-a urât pe ignoranţi mai mult decât pe ticăloşi. Profesorul Petre Teodoru va continua să trăiască în sufletele celor care i-au fost elevi, ale celor cu care a fost prieten şi, de asemenea, va trăi prin opera ce-i va fi tipărită, căci mori, cu adevărat, doar atunci când nu-şi mai aminteşte nimeni de tine. La bună vedere, domnule profesor!