Manifestări ale solidarităţii romaşcane
în anii primului război mondial
autor: Prof. Monica Pescaru
Identificat deopotrivă ca spațiu al libertății, dar și loc al pierzaniei, al alterării și degradării tradiției, unde omul trăiește în „concretul mecanic,/ într-o trează și lucidă superficialitate” (Lucian Blaga), orașul este totodată și spațiul unde se manifestă cel mai pregnant antiteza individualism – solidaritate.
Dacă individualismul este extrem de vizibil în spațiul urban, unde, de cele mai multe ori primează interesul particular al individului, solidaritatea este cumva la polul opus, fiind mult mai greu de sesizat. De altfel, progresul tehnic a contribuit la accentuarea individualismului, văzut de unii gânditori moderni ca o realizare majoră pe calea inevitabilă a progresului (descoperirea bogăției eului, a sensibilității individuale, diversitatea indivizilor etc.); sau, dimpotrivă, ca pe un mod elegant de a legitima realități umane nu tocmai măgulitoare: ura, invidia, viclenia (născute și din permanenta competiție între oameni).[1]
Revenind la solidaritate, unul dintre mecanismele ce o declanșează derivă din faptul că oamenii au fost și sunt confruntați mai tot timpul cu o serie de pericole comune – de la cele mai banale (pericolul penuriei, al lipsurilor și sărăciei), până la cele mai spectaculoase (pericolul epidemiilor, cataclismelor, războaielor). Iar dacă viața oamenilor este confruntată cu spectrul acestor pericole comune apare inevitabil și solidaritatea pe care oamenii trebuie să o manifeste pentru a depăși momentele de criză. Oamenii, în esență, sunt solidari, iar originea se află poate în vremuri ancestrale, când supraviețuirea depindea de spiritul lor solidar.
Războiul scoate în evidență multe tare ale naturii umane – violența, cruzimea, ura, dar automat declanșează și solidaritatea. În continuare, mă voi raporta la spațiul comunității locale romașcane și la modul cum aceasta a răspuns solidar la provocările generate de pericolul comun al războiului.
Deși s-a aflat în afara zonei de conflict, orașul Roman s-a confruntat cu probleme serioase cauzate de criza alimentară, supraaglomerarea, sărăcia, epidemia de tifos, dezorganizarea care au necesitat un efort comun al autorităților, locuitorilor, guvernanților pentru a le depăși, activând relații sociale bazate pe sacrificiu de sine, compasiune, altruism, solidaritate. Bineînțeles, reacția fiecăruia a fost conformă educației, preceptelor morale, posibilităților materiale, spiritului civic.
Au existat mai multe paliere de implicare: un prim palier – cel oficial – se referă la măsurile luate de autorități în rezolvarea problemelor sociale, urmat de implicarea asociațiilor locale (Societatea „Familia Luptătorilor”), a Crucii Roșii, a bisericii, care, prin specificul lor, trebuiau să dezvolte și acțiuni de binefacere, de sprijinire a celor aflați în nevoie; cel din urmă palier este cel al inițiativei particulare, fiind foarte vizibilă implicarea membrilor elitei locale, beneficiară de mijloace materiale necesare unor astfel de acțiuni.
Autorităţile locale s-au confruntat, în anii războiului, cu situaţii noi şi neprevăzute, care cereau soluţii prompte şi rapide. Din presa vremii aflăm că la Roman au funcţionat două cantine în perioada 20 octombrie 1916 – 30 iunie 1918, aflate sub „direcţiunea Comitetului regional”,[2] pentru a veni în sprijinul familiilor celor mobilizaţi şi a refugiaţilor ardeleni, „în mare parte compuşi din intelectuali (învăţători, preoţi)” şi din ţinuturile ocupate.[3]
Cantinele au putut lua fiinţă „mulţumită concursului nepreţuit dat de George Kapri, prefectul judeţului”, secondat de domnii Alois Decker, primarul oraşului, Constantin Moşinschi, Popovici, Podaşcă, revizor şcolar, A. Laver şi Ch. Ştefănescu. Fondurile proveneau din donaţii şi cotizaţii lunare, precum şi din subvenţiile acordate de ministere, între care Ministerul Industriei, dar mai contribuiau, de asemenea, Societatea „Familia Luptătorilor”, „Uniunea Evreilor Pământeni”, Camera de Comerţ şi Sfatul Negustoresc (din donaţiile şi cotizaţiile comercianţilor şi industriaşilor).
Desigur şi problema orfanilor de război a preocupat în aceeaşi măsură autorităţile centrale, dar şi locale. Se impunea infiinţarea grabnică a unor orfelinate care să instituţionalizeze aceşti copii şi să preia îngrijirea şi educarea lor, în condiţiile în care mulţi dintre ei erau fără nici un sprijin în urma decesului ambilor părinţi: tatăl pe front şi mama răpusă de molimă. În judeţul Roman au funcţionat 8 orfelinate, iar în oraş două, unul aparţinând Diviziei a 7-a Infanterie.
O activitate neobosită a depus Crucea Roşie din Roman, sub conducerea doamnei Cornelia Morţun, pentru organizarea şi dotarea spitalelor de campanie, sprijinită de infirmierele voluntare care au îngrijit bolnavii şi răniţii. Energică şi voluntară, Cornelia Morţun era mereu prezentă în cele cinci spitale patronate de Crucea Roşie, dar mai ales în spitalul 242, unde se găseau bolnavii cei mai gravi. Ea coordona munca administrativă a filialei, se ocupa de distribuirea donaţiilor primite de la populaţie, făcea legătura cu organele ierarhice superioare şi cu misiunile medico-sanitare aliate, îndruma corespondenţa pentru ostaşii români căzuți prizonieri.
Un sprijin important pentru Crucea Roşie a venit, aşa cum era şi firesc, şi din partea Episcopiei şi Protoieriei din Roman, din partea clerului ortodox. În acest sens, prin ordinul 1256 din 2 septembrie 1916, episcopul Theodosie cerea Protoieriei să aibă în vedere ca în fiecare biserică din judeţ preoţii să pună câte o cutie pentru Crucea Roşie, „îndemnând pe credincioşi de a da fiecare ceia ce va putea şi-l va lăsa inima în ajutorul răniţilor şi a familiilor celor morţi pentru patrie”. La finele fiecărei trei luni – preciza ordinul în continuare – banii se vor înainta la Protoieria Roman, care, la rândul ei, îi va preda la Cancelaria Sfintei Episcopii „după o anume listă spre a fi predaţi Societăţii Crucii Roşii”.[4]
Tot din presa vremii aflăm că, în ciuda războiului, a durerilor şi suferinţelor, romaşcanii nu au uitat să-şi bucure sufletul cu binefacerile artei, spectacolele de teatru şi cinema, serbările populare având, majoritatea, şi un scop caritabil, în organizarea lor implicându-se o serie de doamne aparţinînd elitei locale (doamnele general Averescu, Istrati, doamnele Kapri, Manea, domnișoarele Filica Misir, Margareta Zadic, Marie Stan, Rica Săveanu etc.). Artişti de marcă, precum Constantin Tănase sau George Enescu, au susţinut spectacole şi la Roman, care nu a fost ocolit nici de trupele Teatrelor Naţionale din Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Spectacolele de teatru, de film, de revistă, serbările populare, deşi organizate în scopuri caritabile, au contribuit şi la susţinerea morală a populaţiei, aducând o doză de normalitate într-o lume bulversată de război.
Evidenţierea acestui personaj colectiv – comunitatea locală, a aportului său la efortul material şi uman la efortul pe care o ţară întreagă îl făcea în anii grei ai războiului, atăt pe câmpul de luptă, cât şi în spatele frontului, poate fundamenta interesul pentru istoria locală și poate determina aprecierea, la justa lor valoare, a realităţilor prezentului. Cuvinte ca solidaritate, compasiune, spirit de sacrificiu, implicare, responsabilitate pot căpăta astfel un conţinut concret, real.
[1] Adrian-Paul Iliescu, Individualismul modern ca ideologie justificativă, http://www.jsri.ro
[2] Vestea Nouă, an I, nr. 4, 16 ianuarie 1917
[3] Îndreptarea, an IV, nr. 16, 12 august 1918
[4] Arhiva St. Neamţ, Fond Protoieria Roman, dosar nr. 389 din 1916, f. 27
UrbanaRoman 